﻿TIMPUL, BUCUREŞTI, 31 MARTIE/12 APRILIE 1880
      
      În şedinţa de Sâmbătă a Senatului s’a discutat, adecă vorba vine, căci discuţia a devenit o simplă afacere de formă pentru unii, de’mplinire a datoriei pentru alţii – s’a discutat aşadar şi s’a votat contractarea unui nou împrumut de 25 de milioane şi mai bine sub pretextul acoperirii dificitului casei de liquidaţiune a obligaţiunilor rurale. 
      Aci trebue să amintim că în combinaţiunile financiare ale d-lui Dimitrie Sturza intra şi aceea de-a echilibra budgetele cu sumele ce urmau a se încasa pe socoteala rescumperării clăcii, datorite de locuitori în cifră de 28 de milioane, în care d. Sturza proiectase a’şi făcea o resursă budgetară, propunând plata bonurilor rurale, datorie pe anii 1880 şi 1881, prin contractarea unui nou împrumut. 
      Camera a înlăturat partea întăia a acestei ingenioase combinaţiuni, a respins adecă combinaţiunea acoperirii deficitului budgetar prin sumele provenite de la casa de liquidare a obligaţiunilor rurale. Dacă această înlăturare este justificată, toată lumea are dreptul de-a se întreba pentru ce s’au mănţinut partea a doua a combinaţiunii d-lui Sturza, adecă contractarea unui nou împrumut de 25 de milioane?
      Succesorul d-lui Sturza, ministrul actual de finanţe, d. Cămpineanu, a alergat în susţinerea proiectului, că ministerul de finanţe are a face faţă, la 23 Aprilie 1880, la o sumă de 16 milioane, provenită parte din mandate în suferinţă, parte din dobânzi şi parte, în fine, din obligaţiunile rurale ce urmează a se trage la sorţi. 
      D-sa a mai adaos apoi că prevederile d-lui Sturza din luna lui Octomvrie că se va încasa pe fie-ce lună câte un milion din remăşiţe, este departe de a se realiza, din cauza stării de sărăcie şi de foamete în care se află astăzi locuitorii. 
      De cătră senatorii din opoziţiune, d-nii general Manu, M. Kostaki şi M. Germani, apoi dintre guvernamentali de cătră de. Stătescu, s’au căutat a se demonstra că cel puţin momentul actual este inoportun pentru contractarea unui împrumut pe 44 de ani, de vreme ce chiar după prevederile d-lui Sturza, într’un timp, fie mai îndelungat decât cel prevăzut de d-sa, este perspectiva de-a se încasa din aceste remăşiţe 12-13 milioane şi că numai după liquidarea definitivă a încasărilor, adecă după ce se va fi constatat pe deplin ce s’au putut plăti din remăşiţe, ce nu, se va putea constata şi deficitul real al casei de liquidaţiune a obligaţiunilor rurale şi că, în orice caz, nu e nevoie de-a se contracta un împrumut pe întreaga sumă, din care o parte nici nu este exigibilă decât în anul 1881. 
      Ceea ce e mai ciudat în proiectul guvernului, e dispoziţia cuprinsă în articolul 6, în care se zice că fondurile ce se vor încasa a conto al clăcilor nu vor putea servi niciodată ca o resursă bugetară. Dacă dar şi d. ministru actual de finanţe prevede posibilitatea de-a se încasa o parte din remăşiţe, dacă, pe de altă parte, se prescrie că acelo fonduri nu vor fi nici când întrebuinţate că resursă bugetară, ba nici se vor afecta măcar la plata de datorii, atunci d. M. Kostaki a fost în drept a întreba dacă nu cumva guvernul cugetă a crea un tezaur de resboiu, după exemplul Prusiei. 
      Totuşi opoziţiunea, departe de-a voi să creeze guvernului dificultăţi şi  voind a’l pune în poziţia de-a face faţă plăţii sumelor exigibile în curgerea anului 1880, au făcut propunerea de-a se limita împrumutul la suma de 12 milioane pe cari le-au crezut suficiente a face faţă angajamentelor statului dacă se mai adaogă sumele ce urmează a se încasa de la foştii clăcaşi. 
      Propunerea opoziţiei s’a respins însă şi astfel s’au încuviinţat un nou împrumut cu anuităţi pe 44 de ani pentru o sumă mai mare decât cea datorită de stat.
      Nu tragem altă concluziune dintr’acest mod de procedare decât aceea de-a demonstra cu cătă uşurinţă şi, cum zicea un ministru al imperiului napoleonian, cu ce «inimă uşoară» se contractează la noi împrumuturile, chiar când nu este nevoie de ele.
      În treacăt d. ministru de finanţe a amintit cu ocaziunea aceasta, că esistă încă o datorie de 64 de milioane, datorie flotantă, care apasă situaţiunea. Măni poimăni dar putem să ne aşteptăm la un alt împrumut. În loc de-a imbrăţişa întreaga situaţiune şi de a se gândi la o măsură pentru a consolida datoria flotantă întreagă prin o singură operaţiune, ministrul împarte medicamentul său în doze anumite; procedare ce poate să convie consideraţiunilor sale personale, dar e, de bună seamă, în prejudiţiul creditului statului. 
      «Românul» de ieri, pentru liniştirea spiritelor agitate a fidelilor săi, anunţă cum că norul care turburase un moment armonia dintre tovarăşi, s’a înlăturat, că vice-prezidenţii cari –şi deduseră demisia , şi-au retras-o, asemenea că d. Boerescu va obţine deplină satisfacţiune de la Cameră.
      Ambele incidente nu ne-au mişcat de fel. Cunoscând de ce valoare extraordinară sunt partizanii guvernului din cameră, eram de mai nainte siguri că în locul celor patru vice-prezidenţi, demisionaţi, s’ar fi găsit alţi 16, tot unul şi unul ejusdem farinae, din acelaş aluat protoplasmatic. Ne aducem aminte că, după luarea Sevastopolului, când garda imperială franceză suferise mari pierderi, s’a debarcat un numer de recruţi pentru împlinirea golurilor. Aducătorul contingentului propuse mareşalului Pélissier să’şi aleagă fruntaşii dintre recruţi pentru umplerea golurilor din gardă. Acesta însă, adeverat fiu al Gasconiei respunse că «ori-ce francez e demn de a figura în gardă». Astfel şi d. C. A. Rosetti negreşit va respunde : «Ori-ce atom al partidei naţionale-liberale e demn de-a servi sub d-sa ca vice-prezident».
      Aureola vine de sus.   
      O depeşă a «Agenţiei Havas», sosită ieri din Iaşi, ne anunţă că întregul tribunal de acolo, în numer de 17 magistraţi, şi-a dat demisiunea.
      Proprietarul fondator al ziarului «Independance Roumaine» face cunoscut prin numerul de astăzi,că un ziar românesc, chiar franţuzeşte scris nu poate fi bine dirijat decât de un român. Petruns de adeverul acesta d-sa rugase de mult încă pe d-nu Gr. Ventura de a se însărcina cu direcţia politică a «Independenţei Române», însă acest din urmă nu crezuse de cuviinţă-a primi decât acum abia. Astăzi consimte deci de acum începând, tot ce priveşte politica, fie interioară fie esterioară, va intra în atribuţiile d-lui Gr. Ventura.
      Numerul prin care se inaugurează direcţiunea onor. Gr. Ventura coprinde un articol intitulat «Situaţiunea» care începe cu cuvintele: «Fără îndoială suntem în criză latentă». La sfârşit vin apreţieri asupra demisiei celor patru vice-prezidenţi, pe care le reproducem întocmai: 
      Vice-prezidenţii sunt oameni serioşi sau cel puţin se presupune că sunt serioşi şi procedarea lor e dovada manifestă de lipsa de omogenitate ce domneşte în sferele guvernamentale şi ne demonstră că majoritatea (ai cărei espresie în parte sunt vice-prezidenţii) crede că a venit momentul de-a o restabili luând drept bază opiniile politice reprezentate de cătră partidul care are mai multe voturi în corpurile legiuitoare. Prin urmare e vedit că criza prin care trecem în acest moment nu e decât un fenomen firesc de tot, care în medicină se numeşte eliminatoriu; se numeşte adică astfel periodul în timpul căruia corpul respinge elementele străine pe cari au fost obligat a le introduce înlăuntrul său pentr’un cuvent oare care, Ministerul actual care s’a intitulat el ensuşi Ministeriu de fuziune, a îndeplinit o misiune arzătoare şi grea. El a resolvat cestiuni mari. Asta deja cată a se considera ca un mare merit; căci prin aceasta, ţara a trecut fără sdruncinări tocmai mari, prin timpuri grei, pentru a reintra pe calea normală. Însă aceste apropieri patriotice a unor elemente disparate cari, într’un moment dat, sunt necesare ba salutare chiar pentru mersul afacerilor, devin, dacă vor ţinea mai mult, în timpi normali mai cu seamă, o cauză de necontenite hărţueli. Iată cum ne explicăm noi criza care e în acest moment în sferele noastre politice. Ea e foarte naturală; ea e rezultatul întoarcerii la starea normală, Când corabia intră la liman, nu mai e nevoe de balast. 
      Nu insistăm asupra eleganţei comparaţiunilor. Elemente străine, introduse în corp pentru un cuvent oare-care şi sosite în periodul eliminatoriu sunt o comparaţie mai tristă pentru corpul în care s’a introdus decât pentru nevinovatele elemente. Asemenea şi prundul sau nisipul care se’ncarcă drept balast, drept că e o povară fără valoare, dar în ori-ce caz dovedeşte şi uşurinţa poverilor celorlalte cari nu erau în stare să ţină corabia în echilibru, încât furtunele steteau s’o dea de mal.
      Acuma la liman nu se mai înneacă, se ’nţelege, nimenea decât unul sau doi dintre miniştri, dupe cum zice proverbul.
      Dar nu parafrazarea acestor imagini medico-nautice e ţinta noastră.  Constatăm numai că criza, deşi latentă, există fără curmare şi că balastul e tot în primejdie de a fi aruncat în apă.      
.....din Prusia ne aduce în sferşit, în deplinetatea lor, amănuntele asupra cauzei demisiei prinţului Bismarck. Articolul din «Norddeutsche AllgemeineZeitung», semnalat de cătră Agenţia Havas» prin o depeşă de la 9 Aprilie, spune următoarele:
      Cine voieşte să vază păstrându-i-se consiliului federal, autoritatea ce i-o atribue constituţiunea, va împărtăşi cu noi dorinţa, ca acest consiliu să se ţină pe un nivel mai înalt de importanţă politică decât acela al unei conferenţe de ambasadori, după modelul vechiului consiliu federal. O asemenea conferenţă de ambasadori n’ar putea să-şi păstreze mult timp echilibrul faţă cu Reichstagul, eşit din alegeri generale, şi ideea constituţiei este tocmai ca acest echilibru să se manţină. Credem că în parlamentul nostru oamenii de stat vor fi asemenea de opinie că instituţiunile imperiului nu pot să se desvolte bine decât atunci, când i se va păstra consiliului federal întreaga lui greutate, ca unui corp care reprezintă suveranitatea colectivă a guvernelor. Această greutate scade însă, ne pare, prin împrejurarea că, durata sesiunilor consiliului federal fiind lungă, miniştri diligenţi, cei prusieni chiar, cari sunt la faţa locului, nu pot lua parte la şedinţe în mod regulat şi că multe din statele mici preferă, pentru consideraţiuni financiare, de a nu fi representate în mod de sine stătător, încât substituţiunea, care’n vechea Dietă federală era o raritate, a devenit azi regulă pentru majoritatea guvernelor, într’un consiliu federal, care acum însemnează mult mai decât înainte. 
      Listele de frequenţă a şedinţelor consiliului federal ne arată că, de regulă, dintre cele 25 de state confederate, n’au fost representate prin delegaţi proprii decât 10 mult 11, în cazuri rare 14. În cele 29 de şedinţe ale sesiunii curente statele Lippe, Reuss linia nouă, Reuss linia veche, Anhalt, Saxa –Coburg-Gotha n’au fost nicicând represintate, Schaumburg –Lippe o dată, Schwarzburg-Sondershausen de 6 ori, Schwarzburg Rudolstadt de 4 ori, Saxa –Altenburg  o dată la deschidere, Saxa Meiningen de 16 ori, Oldenburg de 10 ori, Saxa-Weimar de 16 ori; aşadar, în toate sau în marea majoritate a şedinţelor erau representate prin substituţiune. Echilibrul între proporţiile voturilor, căutat de constituţie, se alterează întrucătva prin aceasta. Deşi nu putem cere ca miniştri dirigenţi să lipsească sesiunea întreagă din patria lor, totuşi se cuvine să credem, că participarea în consiliul federal ar trebui să fie pentru guvernele confederate un lucru destul de important, pentru ca să ia parte prin representaţi proprii, la şedinţe mai importante măcar. 
      Credem că e de datoria prezidentului consiliului federal ca neajunsul, care ar putea resulta pentru dezvoltarea vieţii noastre constituţionale din împuţinarea participării la lucrările consiliului, să se remedieze prin propuneri cari să aibă de scop reforma regulamentului. Lucrările consiliului federal nu sunt toate de-o importanţă egală şi pentru cele mai puţin importante nu e necesară prezenţa miniştrilor dirigenţi. Ar fi deci bine de-a se diversifica lucrările, concentrându-le pe cele mai importante într’un restimp atât de scurt, ca miniştri dirigenţi să poată lua parte la ele fără prejudiţiu pentru afacerile, de cari sunt respunzători în sfera lor mai restrînsă. 
      Introducerea unei asemenea diversificări şi aplicarea ei, mai cu seamă asupra măsurilor legislative, nu ne pare tocmai grea. Se’nţelege însă că pentru aceasta se cere din partea  deosebitelor guverne o  mărginire de bună voie în privirea lucrărilor legislative, încât propuneri de legi noue sau de ordinaţiuni generale mai însemnate să nu se facă decât într’un restimp oare care, iar acele cari nu se pot înainta în acel restimp, să remănă fără escepţie pentru anul următor. Nu credem că legislaţiunea noastră pierde ceva prin împuţinarea grabei, cu care a lucrat păn’acum. 
      În ediţia de dimineaţă a foii a apărut articolul de mai sus, cea de seară,  deci în aceeaşi zi, au apărut ordinul de cabinet, prin care imperatul respunde la demisia Prinţului Bismark, în termenii următori:
      La cererea D-tale, din 6 a lunei curente, respund că nu ignorez greutăţile în care Te-ar putea aduce un conflict între datoriile ce Ţi le impune constituţia imperiului şi între responsabilitatea ce-Ţi incumbă; cu toate acestea nu mă ved dispus de a Te descărca de funcţiunea D-tale, numai pentru că crezi că, într’un caz dat, n’ai putea corespunde cu îndatorirea ce Ţi-o impun art. 16 şi 17 ai constituţiei imperiului. Din contra, cată s’o las în seama D-tale, de-a mi face Mie şi apoi consiliului federal propunerile acelea, care sunt proprii de-a aduce o soluţiune constituţională a unui asemenea conflict între datorii.
      Berlin, în 7 aprilie 1880
      (Semnat) Wilhelm
      Cancelariului imperiului, Principe de Bismarck
      Ziarele austriace constată cu drept cuvent parafraza cam rece a impetuosului: «Niciodată». Ele nu încetează a pune, ca şi noi, în legătură evenimentul acesta cu alegerile din Anglia. Astfel, într’un articol intitulat «Reflexe ale alegerilor din Anglia», «Neue freie Presse» încheie zicând: ca oameni practici cari au în vedere cele mai de aproape, ne’ntrebăm: Ce resultă pentru statul nostru din primirea ce se face alegerilor engleze în Rusia, Franţa şi Italia? Respunsul e pe buzele fiecăruia şi esprimăm numai ceea ce milioane de oameni găndesc, când zicem: Austria a avut păn’acum doi amici, şi nu mai are decât unul; e dar necesar de-a întări tot mai mult legătura cu unicul amic, cu Germania.


TIMPUL, BUCUREŞTI, 1/13 APRILIE 1880
      
      În nici o ţară din lume nu credem să se petreacă atâtea mizerii politice şi sub o aparenţă mai puţin serioasă şi mai uşuratică, decât la noi, sub acest regim progresist. Remanierele ministeriale, intrigile de culise, comediile parlamentare au ajuns să transforme constituţionalismul într’o parodie menită a face petrecere publicului. Alaltă-ieri, dd. vice-prezidenţi ai Camerii demisionează deodată toţi, pe motivul vag că între d-lor şi majoritate nu mai este înţelegere. Fireşte, lucrul fiind destul de grav în sine, această demisionare trebuia să producă sensaţiune în public. Pentru ce anume demisionau aceşti stâlpi ai majorităţii? Cele ce se petrecuseră în familie între oamenii de la putere transpirase în public şi toate foile ne spuseră a doua zi că motivul demisiunii era că d. Brătianu nu se grăbeşte a elimina din cabinet elementele neradicale pentru a face loc domnilor vice-prezidenţi. Cum am zice, dimisia nu era de cât un scandal pentru portofolie. În loc de a se desminţi de la locurile competente informaţiunea aceasta, monitorul partidului publică numai decât un articol scris în stilul biblic al d-lui prezident C.A. Rosetti, aşa de bombast, în cât cititorul nu ştia ce să crează: era scris în serios sau în bătae de joc. În acel articol, dd. vice prezidenţi erau somaţi să spună categoric motivele demisiunii «pentru că naţiunea este doritoare să le ştie». Ce au făcut dd. vice prezidenţi în urma acestei somări? Şi-au spus motivele, au stăruit cel puţin în atitudinea d-lor?
      Şi-au retras cu toţii demisiunea, iarăşi în corpore cum şi-o dedeseră, iar unul dintre d-lor au făcut majorităţii, cu care se părea că nu mai sunt dd. vice-prezidenţi în înţelegere, o propunere pentru a se da ilustrului prezident o recompensă naţională de 432.000 de lei şi d’aci încolo câte 3.000 de lei pe lună reversibili şi ilustrei d-sale familii. Aceasta se numeşte constituţionalism, şi toate astea se fac de sigur cu scop de a se desăvârşi educaţiunea tenerului nostru popor înspirându’i respect şi încredere în instituţiile parlamentare.
      O ştire telegrafică din Berlin ne spune că consiliul federal, asupra propunerii reprezentanţilor Bavariei, a reînceput discuţia asupra legii timbrului şi a primit-o conform decisiunilor luate în desbaterea precedentă, însă cu schimbarea articolului, a cărei votare motivase demisia cancelarului. Articolul a fost modificat aşa cum a pretins cancelarul.      
      Rezultatul definitiv al alegerilor engleze dă liberalilor o majoritate de 64 de voturi independent de reprenzentanţii intereselor irlandeze.      
      Ieri, la Hugues, a avut loc un scandal foarte regretabil. Un domn prefect de judeţ a pălmuit pe un domn deputat, pentru că acesta interpelase, în Cameră pe d. ministru de interne în privinţa administraţiei acestui judeţ. 
      Nu ştim ce urmare va avea acest incident ruşinos, care caracterizeasă în destul epoca de anarchie şi de scandal în care trăim. 
      Numai într’o stare aşa de destrăbălată de lucruri, când nu mai există în nimic nici un Dumnezeu, când guvernul şi partidul seu nu mai au nici cel mai din urmă simţ de pudoare, când degradarea moravurilor politice merge până la acordarea de bacşişuri patriotice între ai noştri, - numai într’o aşa stare de lucruri se poate întempla ca un agent al guvernului să aibă cutezarea smintită de a pălmui în public pe un reprezentant, a cărui persoană este anume declarată inviolabilă prin lege.
      Noi, cari, deosebindu-ne de patrioţii de meserie, suntem de părerea că un aşa scandal, deşi servind opoziţiei prin discreditul ce aruncă asupra destrăbălaţilor de la putere, este stricăcios în genere moravurilor publice prin discreditul ce’l aruncă legilor şi instituţiilor, avem pentru aceasta un sentiment adânc de mâhnire. 
      Ca să’şi facă cineva oare cum o idee despre cum este administrat poporul suveran, afară din capitală, sub regimul patrioţilor de meserie, n’are decât să-şi închipuiască cum trebue să se poarte cu administraţii săi, de la capetul ţării, bătăiosul prefect naţional-liberal, ce are îndrăsneala brutală şi stupidă să vie să pălmuiască în mijlocul capitalii pe un deputat.       
      După cum aflăm, întreg tribunalul de Iaşi şi-a dat demisiunea mai de-ună-zi din cauză că d. ministru de justiţiei a numit pe d. Simionescu preşedintele tribunalului Tutova, ca prim-preşedinte, şi pe d. Sion ca prim-procuror pe lângă tribunalul din Iaşi. Această numire a doi tineri, veniţi de curând de pe băncile şcoalei, a indignat întregul tribunal. Magistraţii demisionaţi s’au văzut atinşi în demnitate şi în drepturile lor câştigate.      
      Există o seamă de spirite cari nu se sfiesc de-a susţinea cumcă lumea e ingrată, că oamenii nu recunosc nicicând meritul adevărat, ba asemenea aserţiuni culminează până şi în inexactităţi de fapt precum că Hristos ar fi fost restignit, că Galilei era să fie pus pe foc ş.a.m.d.
      Toate acestea sunt pure invenţiuni. Martiriul şi lupta pentru principii sunt meserii tot atât de lucrative ca ori-care alta şi daca cineva câştigă cu tăbacăria mii de galbeni, de ce n’ar câştiga şi prin meşteşugul de a fi fost totdeuna cu naţiunea şi în contra reacţiunii?
      Astfel în şedinţa de Duminecă seara, între orele 10 şi 11, puţin înaintea misteriosului miez-al nopţii, Camera după propunerea d-lui Giani, a votat d-lui C. A. Rosetti, neînsemnatul capital de 130.000 franci, plătibili îndată, plus o recompensă de 1.000 de lei pe lună, reversibilă asupra Doamnei Rosetti. Octavian August a pus pe Senatul Romei să voteze, puţin înaintea morţii sale, o recompensă naţională lui Isus Hristos de 432.000 de sesterţi pentru pretinsele sale merite de democrat umanitar şi liberal.
      Ni s’a probat - e prea adeverat - că peste Olt a murit oameni de foame în vremile acestea, e adeverat asemenea că nu mai departe decât Sâmbătă s-au votat un nou împrumut de 25.000.000 şi s’a anunţat oficial existenţa unei datorii flotante de 64.000.000 a cărei adeverată sumă o ştie numai Dumnezeu. Ce strică toate acestea? Degeaba, gratis să se lupte cineva contra reacţiunii. Ce este o jumătate de milion de lei vechi? Nimic. Atârnă de abilitatea detentorului acestui capital, plătibil îndată, ca să înnoiască jumătatea de milion şi după cum martiriul e lucrativ, nu ne îndoim că aceasta se va întempla cât mai curend. 
      Lord Beaconsfield se desparte de prezidenţia ministeriului Engliterei şi nimeni nu se gândeşte a-i vota o recompensă naţională; Gladstone a guvernat şi va guverna încă acea ţară veche şi nimeni nu s’a gândit a-i vota doi bani măcar, necum sute de mii de franci. Dar acestea se’ntemplă în Anglia, nu la noi. Englejii sunt mai sgârciţi şi săraci, noi generoşi şi bogaţi, iată deosebirea.
      E drept că poporul nostru e bântuit de foamete, lasă’l să moară, căci espiră în conştiinţa că liberatea, egalitatea şi fraternitatea au fost resplătite în fondatorul lor cu apanaj şi pensie reversibilă. 
      Pe această cale e şi bine şi demn de o naţiune ca a noastră ca să mai afecteze câteva sute în budgetul anului 1880 pentru diverse recompense naţionale, a căror listă ne-am permite a o presenta respectuos onorabilei Adunări legiuitoare, începând-o cu cucernicul Warszawski. 
      Ar fi şi păcat altfel. 
      Pe când armata noastră murea de foame şi ger în câmpiile Bulgariei, pe când stoluri de corbi roteau de asupra ei, lăsându-se pe pământ spre a muşca din carne omenească, liberalii noştrii beau şampanie cu mironosiţele de la Caffe-chantant pentru gloria şi reuşita armiei române.
      Cine să plătească cheltuiala? Patria, se’nţelege.
      Pe când Basarabia se rupea de la sînul ţării şi oamenii cu lacrimi amare îşi luau «rămas bun» de la patria lor străveche pentru a nu mai auzi graiul strămoşilor lor şi pentru a veşteji în umbra străinătăţii, pe atuncea asemenea liberalii puneau să intre oştirea în triumf în Bucureşti şi beau în sănătatea gloriei naţionale. 
      Cine plăteşte cheltuiala? Patria, se’ţelege.
      Dar oare biurourile patente de împămentenire nu merită recompense? Daţi mereu înainte căci mare, glorioasă, fericită România va fi! Daţi mereu înainte, căci nu marmura rece şi metal nesimţitor dăm noi, oamenii secolului al nouăsprezecelea, martirilor libertăţii; din contra, bani peşin, reversibili. Au aflat James Watt puterea aburului, Galilei heliocentrismul, Newton legea gravităţii...? Nebuni şi nemernici cari-şi puneau viaţa şi silinţele întru luminarea ingratei omeniri. Noi am aflat adeveratul articol de industrie universală, martiriul lucrativ. Noi, prima naţiune în Orient şi’n Univers resplătim adeveratele merite. 
      Dacă cineva, treizeci de ani de-a rândul, a calomniat în modul cel mai ponegritor tot ce-a fost mai generos şi mai desinteresat în această ţară, ei votăm - recompensă naţională.
      Daca cineva, între clase muncitoare, econoame şi cu bun simţ cari trăiau liniştite lângă olaltă a vîrît zădărnicia, ura şi neagra invidie - îi dăm pensie reversibilă.
      Daca cineva trei-zeci de ani de-a rândul şi-a bătut joc de limba noastră străveche, de obiceiele noastre străvechi, de natura noastră dreaptă şi îngăduitoare - 'i votăm apanaj. 
      Dar a murit un Eliad în mizerie, un Bolintineanu în spital, un Negri în uitare şi sărăcie, respingând cu desgust, nu recompense, ci ceea ce i se cuvenea, dar a remas copii orfani şi veduve în urma celor căzuţi în resboi, dar o cărare nu duce la mormântul unui Mihai Vodă sau unui Mateiu Basarab, dar toţi oamenii cari au avut dragoste adâncă pentru acest popor, zac în ţărâna vitregă sub uitarea unei generaţii şi mai vitrege? Ce ne pasă nouă? Martiriul lucrativ să trăiască! Să trăiască aciia cari cu Ovreii au fost Ovrei, cu Stroussberg nemţi, cu Ignatief ortodocşi, cu Gambetta franceji, cu Orsini carbonari! Să trăiască liberalii cosmopoliţi de tagma martiriului lucrativ, să trăiască recompensa naţională şi sfântul budget!
      Va să zică acesta e înţelesul luptelor noastre politice? Ne-am luminat în sfârşit. Din acelaş budget, perceput cu greu asupra unei populaţii de bieţi proletari agricoli, din acelaşi budget care înjumetăţeşte pânea săracului şi a copiilor lui, se ia şi răsplata virtuţilor civice?
      Nu tăgăduim că România a intrat într’o epocă în adever glorioasă. Nu s’a întâmplat încă nicăiri ca un om să fie recompensat pentru că sub auspiciile lui s’au versat în deşert sângele cel mai generos al poporului, pentru că sub a lui auspicii s’au perdut o provincie. 
      Dar în România şi aceasta e cu putinţă.
      Luminile civilizaţiei bizantine au pătruns atât de adânc în noi, în cât privim lumea ca ceva supus unei ordine pur mecanice de lucruri, unde nici inteligenţă nici merit, nici caracter nu mai valorează nimic şi unde oarba întemplare domneşte, distribuind... cununi? Nu cununi; bani peşin, reversibili pentru arta de-a calomnia şi de a amăgi.
      Ne felicităm pentru epoca nouă în care intră România independentă şi ... vivat sequens!
      Mai sunt martiri lucrativi de recompensat.
      Ba, la dreptul vorbind, nu trebue să fim încă mulţumitori d-lui C. A. Rosetti? Nu este camera a sa, nu este ea compusă din oameni cari s’au îmbogăţit pe urmele sale prin arenzi, întreprinderi, exploatări în regie, misiuni pentru rescumperarea de drum de fier, pesuieli şi o mulţime de alte favoruri? Nu este bugetul de 110.000.000 al seu şi nu dispune dupe libera sa voinţă de el în favorul ori-cui voieşte? Apoi în asemena poziţie fiind, e puţin încă ceea ce se acordă d-lui C A. Rosetti, căci ar fi putut să ceară unul şi doue milioane de la oamenii, cari-i datoresc atât de mult şi subsistă prin d-sa şi i-ar fi acordat cu amândouă mâinile, mai ales când nu e dintr’al lor, ci din res nullis, din averea ţării?
      Mulţumindu’i dar într’adever şi cu toată seriozitatea că n-a luat mai mult încă, căci putea, constatăm numai că pretinsul control de jos, reprezentat prin Cameră, a încetat cu totul şi procedarea în votarea atât a budgetelor cât şi a acestei recompense ne dovedeşte că acest control nici măcar pro forma, de ochii lumii, nu mai există. 
      Ce ne mai remâne de sperat din partea controlului de sus?


TIMPUL, BUCUREŞTI, 3/14 APRILIE 1880

În orice caz, urmaşii noştri cată să ştie ce anume merite se recompensează în persoana d-lui C.A. Rosetti. Lăsaţi în voia lor să judece numai după cele zise de dl. Giani, bieţii urmaşi ar fi încurcaţi, căci d-nul vice-prezident de Cameră nu e în stare de a ne spune decât următoarele de ex.
Considerând că nu pentru d. C.A. Rosetti personal, pe care acest parlament el are în capul său, şi’l va avea încă pe cât simţul patriotic şi liberal va exista în sufletul Românilor avend declarat el însuşi, totdeuna şi probat prin fapte că toată viaţa sa va fi, precum a fost, o ţesătură de lupte şi sacrificie, ci mai mult şi putem zice numai ca naţiunea să dea dreaptă şi legitimă resplată acestei respectabile familii pe care spiritul cel mai egoist şi indiferent de interesele publice ar fi putut’o lăsa ca părinte la adăpostul ori-căreia necesităţi şi la rangul desemnat prin munca onestă a ori-cărui cetăţean. Pentru aceste cuvinte etc...
Acest considerent ciudat prin toată încurcătura în care lasă mintea auditorului, ne pare într’adever cel mai propriu pentru a ascunde cauzele votării apanajului.
Dar dacă pentru contimporani cuvintele d-lui Giani au meritul de-a nu fi înţelese, pentru posteritate ele au defectul de-a deveni obiect de comentare a unor generaţiuni mai cuminţi şi mai drepte poate. În interesul dar a acelei posterităţi cătă să afirmăm că d. Giani n’a ştiut în genere ce zice – dovadă fraza cu nici un înţeles de mai sus – şi că într’adever mari sunt ... meritele d-lui C.A. Rosetti.
Mai la vale publicăm o destăinuire făcută de d. M. Kostaki în Senat cu ocazia discutării chestiunii israelite, provocat fiind de inexactităţile «Românului». De aci se va vedea care e cel din urmă şi cel mai mare act din viaţa d-lui prezident al Camerei şi cum într’adever d-sa nu mai are alţi egali, ci un emul slab în cucernicul Warszawski cel mult.
Iată cuvintele d-lui M. Kostaki.
Ce a voit să zică ziarul oficial când a făcut alusiuni la consiliile pernicioase ce oposiţiunea ar fi dat Domnitorului?
D-lor, eu de trei ani cunoscu acest fapt şi nu mi-am pemis niciodată, fiind că am crezut că a fost un act, deşi istoric, şi deşi se poate astăzi nara dar nu-mi este mie permis a sparge ghiaţa. Ni se impută, acestor reacţionari din Senat, cum că noi în ajunul evenimentelor din Orient am fi dat consilii pernicioase Domnitorului. Iată o acusaţiune adusă în contra noastră în faţa tronului. 
Ia să vedem la ce se reduce? Este foarte adeverat, că în ajunul declarării resboiului am primit, şeapte persoane, pe care le voi numi îndată, o invitaţiune de a ne prezenta la palat, la Măria Sa. Şi Măria Sa ne-a chemat pe noi cari am ocupat funcţiuni mai înalte în ţară, căci mai toţi am fost prezidenţi de consiliu, şi a voit Măria Sa să cunoască care ar fi opiniunea noastră în faţa evenimentelor resboiului dintre Rusia şi Turcia. 
Cine au fost presenţi la acea consultaţiune? A fost venerabilul nostru preşedinte, d. Bosianu, a fost onor. d. Ion Ghica, d-l Golescu, a fost principele Dimitrie Ghika, a fost d. Kogălniceanu, a fost d. C.A. Rosetti, am fost şi eu.
Ei d-lor, este vreunul dintre reacţionarii de astă-zi între aceştia? Ia să vedem ce consilii pernicioase am dat noi.
Cel d’întăiu care s’a rostit, şi pot zice că cu cel mai mare respect l’am urmat cu toţii, a fost onor. d. Bosianu care întrebat de Măria Sa a zis: «Măria Ta, nu te amesteca, şezi liniştit de o parte, nu avem noi ce căuta în acest duel dintre doue puteri; tot ceea ce putem face este o convenţiune care să înlesnească trecerea oştirilor ruseşti, dar nici o legătură politică, ca să nu contravenim tractatului de la Paris». – D. Bosianu nu este oare liberal? Nu este şef al Senatului astăzi? Reacţionar ’l chemaţi astăzi? Dupe d-sa a venit d. Golescu, cel de la Mazar paşa, şi s’a rostit tot ca d-l Bosianu. Apoi am venit eu. Eu am făcut chiar un memoriu care astăzi trebue să se găsească la d. Dimitrie Sturza. A venit apoi d. Kogălniceanu susţinând aceiaşi idee cu cea mai mare energie, Principele Dimitrie Ghika asemenea. Şi încă’mi aduc foarte bine aminte, că după provocările d-sale ni s’a citit fragmente, nu corespondenţe întregi, din oare cari depeşi de la Viena, în cari se zicea guvernului nostru: «Şedeţi de o parte; nu vă amestecaţi.»
O singură voce însă a fost contrarie opiniunei celor 6, a fost vocea mai puternică a d-lui C.A. Rosetti, care a zis: «Trebue să mergem înainte».
Ei bine, aceste 6 persoane, vă întreb, puteţi să le găsiţi între reacţionarii pe cari ’i combateţi astăzi?
D-lor, este o pagină interesantă a istoriei faptul care vă narez, fiind că am convincţiunea că dacă sfaturile noastre de atunci – începând cu sfaturile bine cugetate ale dlui Bozianu – s’ar fi ascultat, poate cestiunea Evreilor nu ar fi revenit astăzi pe capul nostru. 
Am convincţiunea certă şi o voi dovedi-o la timp. 
D-lor, am terminat cu acele imputări de rău gust, cari le reproduc d-lor în toate zilele în contra noastră; şi nu ştiu dacă mai este cineva în ţara românească care să vă dea crezement, căci la toate vorbele d-voastre sânt în stare cu fapte pozitive a vă da cea mai elegantă desminţire în contra tuturor alegaţiunilor d-voastre.
Membrii cari au fost la consiliu la Domnitor sunt presenţi aci; să’mi dea desminţire. Mai mult decât atăt, toate opiniunile noastre au fost consemnate într’un proces verbal, redactat de d. Cămpineanu, ministru de esterne pe atunci, şi iscălit de noi. Publicaţi’l dacă vă dă măna, ca să cunoască ţara pe cine să urmeze mai bine: pe oamenii de stat sau pe d-voastră.
Demisiunea tuturor magistraţilor tribunalului Iaşi preocupă cu drept cuvent opinia publică. «Românul» - cu acea rară lipsă de decenţă cu care ameninţa odinioară pe judecătorii însărcinaţi cu cercetare actelor de canonizare a cuviosului Warszawski – recomandă reprobării publice demisia magistraţilor, pe simplul cuvent că ministrul are dreptul de-a numi judecători pe ori-cine o pofti.
Evident, da, Ministrul, mai ales liberal fiind, poate deşerta şcoalele primare de băieţi pentru a umplea cu ei funcţiile statului, dar de aci resultă că magistraţii serioşi, vechi, cu titluri academice, precum sunt toţi cei din Iaşi, să fie supuşi reprobării publice pentru că n’ar voi să ia asupră-le resopnsabilitatea gravă de a conlucra în distribuirea justiţiei alături cu nişte copii de exemplu?
D. Simionescu, designat de prim prezident pentru Iaşi – e un magistrat foarte proaspăt care se bucură de îndoielnicul renume de-a judeca câte cinzeci, ba chiar căte o sută cinzeci de procese pe zi, din care cauză toate procesele acestea, resolvate fără observarea procedurii, au căzut în sarcina curţilor de Iaşi şi Focşani ca să le descurce. Poate fi băiat onest, dar oricine ’şi poate închipui ce învălmăşeală cată să fi producând ilustrul tener în archiva ori-cărui tribunal şi în interesele împricinaţilor. Uşurarea aparentă a tribunalelor prin judecarea ca bloc a proceselor se reflectă asupra Curţilor respective, căci precum am zis, neobservarea aproape generală a procedurii, face ca sentenţele tribunalului să fie date în deşert. 
În fine D. Sion, numit prim-procuror, e asemenea un tener, abia de 6-7 luni în serviciu şi cu toate acestea un întreg parchet, compus din oameni cu esperienţă şi cu drepturi căştigate, se pune la discreţiunea D-sale.
După cât aflăm însă, cauza numirii acestor doi d-ni la tribunalul de Iaşi, cu călcarea în picioare a normelor ierarchice de înaintare, este ca toate relele din ţara noastră, politica. E vorba de a se intenta procese de natură politică unor opozanţi, nemulţumiţi cu starea actuală de lucruri şi fiindcă nici un magistrat mai vechiu nu s’ar fi prefăcut în unealtă a guvernului roşu, s’au luat nişte tineri fără esperienţă şi fără săngele rece trebuitor unui judecător. Ce le pasă roşilor dacă aceşti tineri, avend chiar cele mai bune intenţiuni, vor fi compromişi şi făcuţi imposibili prin proceduri nechibzuite? Scopul guvernului, şicanarea opoziţiei, s’ar ajunge. E evident că tribunalul de Iaşi, considerănd «trista întrebuinţa» pe care D. Stolojan o face din ministerul seu, nu voieşte a se face complicele unor acte nesocotite, cari zac încă în sînul viitorului.
În şedinţa de Duminecă a Adunării d. Victor Sireteanu şi-a dezvoltat interpelarea în privinţa următorului act al administraţiei liberale. 
Noue locuitori, supuşi români din comuna Zvoriştea, judeţul Dorohoiu, erau bănuiţi de autorităţile austriace c’ar fi luat parte la comiterea unei crime în Bucovina. Ce face un fost prefect de Dorohoiu? În loc de-a-i supune pe cei noue locuitori sub cercetarea parchetulu român, ’i leagă frumuşel şi-i eliberează pe chitanţă procurorului din Austria, oamenii încap sub jurisdicţie străină şi sunt, se aude, condamnaţi la moarte prin ştreang. 
D. Chiţu, membru însemnat al partidului liberal, a numit acest fapt al administraţiei roşie nu un act de extrădare, ci de trădare naţională. 
Resultatul acestei interpelări făcute de d. Sireteanu în termeni cuviincioşi, obiectivi, fără a cita un nume măcar, a fost că prefectul de atunci de Dorohoi, Cortazzi, l-a maltratat pe deputat în mod brutal în sala de la Hugues. 
Mai zică cineva că n’a sosit vremea de apoi.
Abia după ce d. Chiţu a făcut o interpelare sdrobitoare guvernului, acesta s’a îndurat în sferşit de-a ordona arestarea fostului prefect de Dorohoi. 


TIMPUL, BUCUREŞTI, 3/15 APRILIE 1880
       
       În şedinţa de ieri a Senatului s’a desbătut legea pentru acordarea recompensei naţionale votate de Cameră d-lui C. A. Rosetti. Raportorul era d. Petre Grădişteanu. Onor. raportor, pe cât ne aducem aminte, avea acu vre-o zece ani asupra d-lui C. A. Rosetti o părere foarte neagră, pe care o exprima cu talentul d-sale cunoscut, în ziare şi în întruniri publice, şi pe care d-sa a tradus-o în acţiune cu ocazia alegerilor de atunci. Atât de mult accentuase d. Petre Grădişteanu acea părere pe atunci, încât în general i se atribuia d-sale o publicaţie foarte spirituală, unde , se prorocea d-lui C. A. Rosetti, o soartă meritată, că o să’şi încheie cariera d-sale politică într’o spenzurătoare, în jurul căreia avea să tragă hora naţiunea română, veselă şi fericită, că ’n sfârşit a scăpat de ilustrul personaj, Prorocia aceasta, precum vezurăm, a fost cu totul greşită, lucrul a ieşit pe dos; şi ciudat! acelaşi d. Petre Grădişteanu are astă-zi despre acelaşi d. C. A. Rosetti o părere minunată. Onor. raportor, ieri, în numele aceleiaşi naţiuni, şi tot cu talentul d-sale cunoscut, într’un limbaj pompos, arăta că d. C. A. Rosetti a contribuit la toate actele mari naţionale, la unirea ţărilor, la regenerarea neamului românesc, la înălţarea lui de pe câmpul de resboi în consideraţia Europei, şi conchise că, tocmai în nişte timpuri de lipsă ca acele de astă-zi, este un merit pentru ţară să acorde o recompensă unui aşa de vestit bărbat. 
       D. Manolache Costache a luat cuventul, nu pentru ca să convingă majoritatea, ci numai ca să protesteze, în numele ţării, în contra dărniciei Camerii; între altele, d-sa a zis că dacă e adeverat că România datoreşte d-lui C.A. Rosetti tot ceea ce e densa astă-zi, că acest domn este alfa şi omega al regenerării naţionale, atunci adepţii n’au decât să proclame republica şi pe d. C. A. Rosetti prezident al ei. La aceste cuvinte adepţii d-lui Rosetti au protestat cu mare sgomot: d. Epureanu le-a replicat: când raportul acesta se va citi în Moldova şi se va vedea că Unirea s’atribue d-lui C. A. Rosetti, va isbucni un hohot general. Discursul d-lui Epureanu el vom reproduce in extenso.
       Au respuns apoi la acest discurs dd. Cogălniceanu, Grădişteanu şi Stătescu; acesta din urmă a spus că recompensa d-lui C. A. Rosetti este un minimum care i se putea racorda, şi d-sa se aştepta ca Senatul să mai sporească cifra votată de Cameră.
       Acum câteva zile d. ministru de finanţe anunţa sărăcia şi foametea cari domnesc în ţară; în fie-ce zi vedem sosind în capitală, spre a cerşi din uşe în uşe, ţerani veştejiţi la faţă şi încovoiaţi de mizerie, cari, spun că de o zi sau doue n’au mâncat, şi cu toate acestea Senatul a votat recompensa minimă a prezidentului Camerei. Trist spectacol pentru o ţară care vede că un partid, fără scrupul şi fără nici un control, tocmai în timpi de mare lipsă, de foamete, împarte cu dărnicie banii publici favoriţilor săi. Admitem ca d. Rosetti să treacă în ochii liberalilor de dincoace de Milcov de idol al partidului, şi am fi găsit natural ca membrii acelui partid, în recunoştinţa lor pentru toate bunurile de cari se bucură şi denşii, să’i fi acordat o recompensă din averea d-lor proprie. N’ar fi fost nimic de zis. Dar din averea Statului, un capital de 15O.OOO franci şi câte 14.000 pe an! Considerând cifra pensiilor ce se acordă în alte ţări, bunioară în Franţa unui general Cavaignac, unui d. Guizot şi la cei mai eminenţi bărbaţi cari au adus ţării servicii reale, nu proclamate de un partid, ci recunoscute de toată ţara, fie în ştiinţe sau arte, fie în funcţiuni publice, fie în armată, - ne pare că s’a acordat d-lui Rosetti pentru pretinsele’i servicii aduse ţării, nu minimul, ci maximul. Dar democraţia d-lor merge până la pungă. D-lor au gusturi şi pofte aristocratice, şi neputându-le satisface prin o muncă onestă, recurg la ajutorul bugetului Statului, adică la punga poporului suveran.
       În cursul desbaterii în Senat, s’au făcut aluziuni la pensiile acordate la 1865 altor persoane. Nu trebuia să se uite însă, că pentru faptele săvărşite dela 64 până la 66, s’a resturnat domnia lui Cuza, cel puţin acesta a fost pretextul pe cari s’a întemeiat mişcarea de la 66. Cum dar s’ar putea justifica nişte acte de aceeaşi natură astăzi sub un regim pretins constituţional, adică regim de control al întrebuinţării banilor publici, şi intitulat «Domnia Virtuţii»? Recompensă naţională, aşa califică partizanii d-lui C.A. Rosetti darul ce au crezut cu cale să’i facă din banii publici; fie; în orice caz, însă, acest dar nu se poate califica de premiul Monthyon.       
       «Le Nord», organul cancelariei ruseşti, cu privire la consecinţele triumfului liberalilor engleji în ultimele alegeri, zice:
       «De cătva timp, în biurourile de redacţie ale numeroaselor ziare din Viena şi din Pesta, consternarea este la ordinea zilii. Ştirea despre demisia prinţului de Bismarck a provocat în acele părţi nişte lamentaţii mai tot aşa de sgomotoase ca şi rezultatul alegerilor englezeşti. Pentru a preţui cauza şi înţelesul acestor isbucniri de durere, va fi de ajuns să ştim că ziarele de cari e vorba sunt tocmai acelea ce făcuseră din alianţa austro-germană obiectul celor mai vaste speculaţii. Acele foi neîncetat declarau că punerile la cale ce rezultaseră din căletoria prinţului de Bismarck la Viena, dedeseră echilibrului european nişte temeiuri solide şi durabile, la adăpostul tuturor eventualităţilor, şi iată că ’i de ajuns să se schimbe ministerul într’o ţară străină, de ajuns să ameninţe cancelarul german că demisionează, pentru a resturna toată acea clădire, care se zicea că poate resista celor mai violente furtuni politice. Aceasta de sigur nu va să zică că înţelegerea amicală stabilită între Austria şi Germania nu este reală şi serioasă, dar aceasta dovedeşte că toate combinaţiile pe care le lega de densa foile austro-ungare nu erau decât o ficţiune, ce s’a stins la cea d’întăi suflare a realităţii...»


TIMPUL, BUCUREŞTI, 4/16 APRILIE 1880
        
      Ideea generoasă şi măntuitoare care a dat naştere Senatului, a fost desigur aceea de a preserva legislaţiunea de surprinderile ce i-o pot pregăti patimile momentane ale claselor, căci din suferinţele momentane, acute, însă adeseori fără nici o gravitate organică pentru binele societăţii şi prosperarea statului, resar naturile catilinare, cari le exagerează şi mai mult, aprinzând închipuirea şi exploatănd nemulţumirile, pentru ca «patrioţii noştri» să ajungă apoi a înflori prin localuri fasionabile, la umbra budgetului şi în speranţele recompenselor reversibile. N’a fost un om însemnat în ţara aceasta, şi îndeosebi vorbind, nici un conservator, care făcând politică să nu’şi fi pierdut mare parte din averea sa, ba unii să se fi ruinat chiar. E drept însă că aceşti reacţionari, cari nu iubesc poporul, nu pretind, nici ar primi vreodată recompense reversibile. Dar aceasta în treacăt. 
      Revenim la teza noastră. Senatul se numeşte corp matur, corp ponderator. Non numerantur, sed ponderantur – nu se numeră voturile senatorilor, se căntăresc, precum ei înşii căntăresc cestiunile de zece ori pănă a le hotărî o dată. E ceva măreţ în chiar numele pe care acest corp legiuitor şi’l atribue. Compus odinioară din patricianii Romei, din acea mănă de oameni care supuseră unui oraş toată lumea pe atunci cunoscută, legenda pentru însăşi compunerea lui a cerut doue elemente deosebite: vigoarea şi înţelepciunea. Cănd Hannibal era înaintea porţilor, Italia pustiită, oştirile romane risipite, iar femeile se boceau despletite pe uliţe şi tribunii agitau massele, dispuse spre resturnare şi rebeliune, părinţii patriei steteau neclintiţi, severi, fără o lacrimă în ochi, pe jeţurile lor, trimeteau pe lictori să risipească grupurile de nemulţumiţi şi femeile şi discutau... ce? Legi indiferente ca şi când n’ar fi nimic. Numai Cato îşi sferşea orice discurs cu cuvintele devenite nemuritoare: Iterum censco, Chartaginem esse delendam. 
      La noi... s’au tradus cam liber textul latinesc, încât, sub regimul liberal, despre căntărire şi recăntărire a proiectelor de lege nici vorbă nu este. Ca model de... corectitudinea la care suntem reduşi sub pretinsul regim constituţional de astăzi, înregistrăm fără mirare ceea ce se petrece în maturul corp. După ce legi de mare însemnătate se votează ca cu vaporul, după ce chiar împărţirea Senatului în secţii a devenit curată ficţiune, căci se votează legi cari trec numai printr’un numer oarecare de secţii, fără a fi trecut şi prin altele, aşa ca din întemplare, se mai adaogă apoi şi inconveniente ce nu le putem îndestul regreta. Ca să enumerăm numai din cele mai proaspete, cităm votarea celor 3 ½ milioane pentru rescumperarea unor materialuri, remase pe urmele armiilor ruseşti. În aceeaşi zi s’au cerut votarea, în aceeaşi zi s’au trimis în secţiuni, s’au ales delegaţii, s’au designat raportorul, s’au făcut raportul şi s’au votat acele milioane. 
      Tot aşa s’au petrecut cu recompensa de contrabandă a martiriului lucrativ, votată d-lui C.A. Rosetti, care propusă şi «regulată» în noaptea precedentă în camera comunelor, a doua zi într’o singură şedinţă s’a regulat şi de cătră Senat. 
      Nu mai departe decât ieri, e Aprilie, s’a petrecut o altă faptă care dovedeşte înalta ponderaţiune cu care se urmează regulamentul acelui corp matur, o faptă comisă de sigur pentru privitorul nepesător din galerie şi din loje, dacă n’ar avea un caracter care să întristeze pe oamenii aciia cari nu văd în parlamentarism o simplă formalitate.
      Iată dar ce s’a întemplat.
      După regulamentul Senatului ştiut că ori de câte ori se face o propunere care are de scop a fi formulată într’un proiect de lege, pornit din iniţiativa acelui corp, acea propunere se citeşte de 3 ori din zece îu zece zile, apoi trece în secţiuni, unde i se dă forma cuvenită de proiect şi se întoarce apoi pentru a fi pusă în discuţie prin mijlocirea raportorului, de unde’şi urmează toată filiera, ca ori care alt proiect venit din iniţiativa guvernului, de exemplu. 
      Astfel s’a urmat şi cu o propunere, făcută din iniţiativa Senatului, care stabilea ca să se acorde tuturor ofiţerilor ce-ar fi luat parte la campania din Bulgaria o treime peste solda lor pentru pensiunea de retragere. După atăt timp şi după atăta frementare, biuroul pune la ordinea zilei pentru şedinţa din 3 Aprilie, acest proiect de lege, care trecuse prin secţiuni. Raportorul se suie la tribună, dă citire raportului seu în şedinţa publică când... i se observă onor Preşedinte că, după Constituţiune, legi financiare urmează a trece mai întăiu prin Cameră. Se curmă orice discuţiune, se coboară raportul de la tribună şi ca epilog mai vesel al şedinţei se procede la votarea a o sumă de indigenate de israeliţi. 
      Să sperăm că şi aceste probe de corectitudine, ca şi multe altele de sub acest regim liberal, vor remănea între noi, în familie, ca o mică fotografie necomunicabilă de proceduri intime a parlamentarismului, împănat cu recompense reversibile.       
      În şedinţa de ieri a Camerii, d. F. Ciupercescu a adresat d-lui ministru al justiţiei o interpelare, cerând explicări asupra demisiunii colective a tribunalului de Iaşi. S’a lucrat apoi în secţiuni. Redeschizându-se şedinţa, s’a pus în discuţie proiectul de lege pentru subvenţionarea fabricei de la Chitila. După o scurtă desbatere, luarea în consideraţie s’a pus la vot, şi rezultatul votului a fost nul, adunarea nefiind în numer. 
      Senatul, ieri, s’a ocupat cu câteva indigenate, cu convenţia anglo-română de comerţ, şi cu proiectul de lege pentru restaurarea catedralei de Iaşi.      
      O depeşe a Agenţiei Havas de aseară ne spunea că guvernul prusian prezintase consiliului federal o moţiune tinzend la revizuirea regulamentului acelei înalte adunări. După litera acelei moţiuni, lucrările consiliului se vor împărţi de acuma în doue clase: una din aceste clase va cuprinde lucrările legiuitoare, şa deliberările cărora vor trebui să asiste personal plenipotenţiarii tuturor Statelor confederaţiei; aceste deliberări se vor fixa în perioade de timp foarte scurte. Afară de aceste lucrări legiuitoare, proiectele importante vor trebui discutate în şedinţe plenare ale consiliului. Modul de substituire va fi asemenea   regulat din nou. Consiliul federal, după cum spune depeşa, ar fi aderat la moţiunea guvernului prusian şi ar fi trimes’o în cercetarea unei comisiuni. 
      Astăzi dimineaţă însă, o altă depeşe rectifică cele de mai sus, spunând că moţiunea guvernului prusian nu a fost trimeasă la o comisiune, ci a fost rezervată spre a fi a doua oară citită într’o şedinţă plenară a consiliului. 
      Aceeaşi depeşe ne spune că Parlamentul german a aprobat la a treia citire paragrafele 1 şi 2 din noua lege militară, după cum se hotărîse dela a doa citire.       
      Starea sănătăţii cancelarului Rusiei, prinţul Gorceacov, după cum ne spun depeşile, este foarte de îngrijat. E foarte slab. Împăratul a vizitat pe bolnav, şi a pus să se telegrafieze imediat celor doi fii ai cancelarului pentru a’i rechema lângă părintele lor.       
      În Senatul francez era vorba să se facă o interpelaţie guvernului republicei în privinţa mesurilor sumare decretate la 29 martie contra iezuiţilor. D. Dufaure a desaprobat acest chip de a proceda prin interpelare; el crede că congregaţiile religioase, cari se ved atinse pe nedrept prin acele decrete, trebuesc să recurgă la tribunale. 


TIMPUL, BUCUREŞTI, 5/17 APRILIE 1880
      
      Înregistrăm, sub rezervă, sgomotele cari circulă în privinţa unei noue repremeniri ministeriale ce s'ar fi pus la cale în zilele acestea în consiliul de familie al partidului. Lucrul fierbea dinainte de demisionarea d-lor vice-prezidenţi ai Camerii. Se zice că d. Brătianu, după întoarcerea d-sale din ocolul diplomatic prin Europa, ar fi fost asediat de pretendenţii la portofoliu: i se pretindea din partea unor membrii mai de seamă din majoritate să purifice cabinetul de elementele neradicale şi să reconstitue un nou cabinet, omogen, după chipul şi asemenarea majorităţii, D. Brătianu promisese, pe cât se spune, a respunde la cerinţele «legitime» ale partizanilor săi cât va putea mai de grabă. Aşteptară aceştia azi, măine, poimăine, repetară cererea lor, d. Brătianu ei amâna mereu, până când, pierzendu’şi răbdarea şi cumpetul, puseră un ultimatum cu ocazia votării bugetelor, care remănend fără efect, d. vice prezidenţi îşi deteră demisia. Aceasta este istoria critică a demisionării d-lor Chiţu, Giani şi Fleva, la care aderase şi d. Agarici. 
      A trecut câte-âva zile de încordare, în care timp au avut loc întruniri între membrii majorităţii. Una din aceste întruniri intime au fost convocată chiar în plină şedinţă a Camerii de către un membru al acestei majorităţi. Foaia ministerială în acelaşi timp a somat pe demisionari să’şi enunţe categoric motivele retragerii. Între acestea, se vota bugetul înainte. La desbaterea paragrafului comisiei române pe lângă armatele imperiale, d. vice-prezident demisionat Fleva propune un amendament pentru a se reduce într’un chip foarte însemnat cifra acestui paragraf, deşi se ştia că d. ministru de externe face din mănţinerea acelei cifre o cestiune ministerială întrucât el privea pe d-sa. Amendamentul d-lui Fleva se votează, şi d. B. Boerescu declară că nu primeşte acest vot. Lovitura era dată d’a dreptul d-lui ministru de externe, care a doa zi chiar demisionează. Iarăşi apoi întruniri şi puneri la cale în familie, după care aceeaşi foae a d-lui ministru de externe, ce ne confirmase ştirea despre demisionarea d-lui Boerescu, ne anunţă că acea demisiune a fost retrasă.
      Aceeaşi foaie apoi ne aduse cu oarecare amăriciune ştirea că dlui Dim. Giani are să i se încredinţeze portofoliul cultelor şi instrucţiunii. Demisia ddlor viceprezidenţi fu asemenea retrasă, după stăruinţa dlui I. Brătianu, care’i conjură să’l mai îngădue. Acestea toate se petreceau septemăna trecută. Luni sau marţi se respăndi apoi sgomotul că dd. Cogălniceanu Stolojan şi Leca vor fi siliţi să se retragă, şi alaltăieri seara joi avu loc o nouă întrunire intimă a majorităţii, unde se puse definitiv la cale repremenirea ministerului în sensul dorit de dd. viceprezidenţi. Se zice că d. Brătianu ar fi hotărît să demisioneze cu toţi colegii dsale de azi, sigur fiind că tot dsa va fi însărcinat cu formarea noului cabinet, care de astădată va fi omogen, compus numai din elemente radicale.
      Acestea sunt ştirile pe cari le capetăm ca pozitive din izvoare autorizate şi pe cari le înregistrăm, totuşi cu rezervă, precum am spus. A cătea repremenire ministerială va fi aceasta? şi dacă marele vizir constituţional e să mai păstreze multă vreme puterea, la câte jucării parlamentare de felul acesta va mai asista opinia publică? De sigur d. Brătianu este un mare inovator în viaţa constituţională: s’a ştiut pănă acuma ce sunt populaţiile flotante, ce sunt datoriile flotante: d’sa a născocit ministerele flotante.      
      «Gazeta Germaniei de Nord», după cum ne comunică o depeşe a agenţiei Havas, scrie cu privire la alegerile englezeşti;
      «Nu este probabil că viitorul cabinet liberal al Engliterii va urmări alte scopuri de căt cabinetul actual întrucât priveşte politica străină. Pentru Europa, Englitera va mănţine mereu înţelegerea sa cu Franţa; în Orient şi Asia, ea va lucra pentru a’şi pune la adăpost interesale sale. Cauzele schimbării opiniei poporului englez nu trebuesc căutate în politica din afară a cabinetului Beaconsfield, ci în nemulţumirea provocată prin relele recolte şi prin criza comercială a celor din urmă ani, precum şi în speranţa unei îmbunătăţiri a afacerilor, care este legată totdeauna cu schimbarea personalului guvernant».
     
 
Abdicarea d-lui C.A. Rosetti
      
      În propunerea sa, d. Giani a amintit un vot al Camerei din 1868, considerăndu’l ca ceva care ar fi stabilit un drept căştigat pentru d. C.A. Rosetti. 
      Curiozitatea de a cunoaşte natura Camerii dela 1868 nu e decât prea justificată şi într’adever deschizend «Monitorul» de atunci întempinăm în primele luni ale anului deja – în Martie – câteva scene pe care nu le putem califica altfel decât de înaltă prestidigitaţiune, precum nu le-ar fi făcut mai bine nici Bosco, nici Robert Houdin, nici Epstein, cu mica deosebire că aceste piese de prestidigitaţiune, făcute fiind de un funcţionar sau de un particular, ar cădea sub prescripţiunile art. 123-126 din Codicele penal, pe când, făcute de Cameră... ar fi remas a se apreţia de factorii constituţionali.
      Locul prestidigitaţiei e ca şi azi dealul Mitropoliei.
      Personaje: D. C.A. Rosetti, de profesie prezident de Cameră, actualmente reversibil; I.C. Brătianu, ministru mai cu seamă special în finanţe şi lucrări publice, dar nu mai puţin apt la resboiu, instrucţiune, interne şi esterne; Vinterhalder, al doilea redactor la «Românul», de profesie mucenic, actualmente rentier. Corurile tot cele de astăzi însă c’o nuanţă bulgărească mai pronunţată.
      Un Deus ex machina ar mai trebui, care apărând la sferşit în focul bengalic al entusiasmului patriotic să binecuvinteze sceneria.
      În scena 1, se urcă d. Mehedinţeanu, raportorul comisiei bugetare, la tribună şi dă citire unui raport din care estragem următoarele:
      După expunerea d-lui ministru de finanţe (I.C. Brătianu) asupra bugetului general de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul 1868 veniturile ordinare şi extraordinare sunt evaluate la suma de lei noi 76,092,235 şi cheltuelile la suma de lei noi 75,202,051, de unde resultă un escedent de venituri de lei noi 890,484...
      Cu toate acestea comisiunea, în înţelegere cu d. ministru de finanţe (I.C. Brătianu) au făcut modificaţiuni şi reducţiuni foarte însemnate.
      Reducţiunea făcută la veniturile ordinare şi extraordinare este de lei 8.379.951,98 bani cari scăzându-se din suma de lei 76,092,535 bani 34 propuse de guvern, resultă că pentru exerciţiul anului 1868 veniturile ordinare şi extraordinare ale statului sunt evaluate la suma de lei noi 67,712,583, bani 32.
      În ceea ce priveşte cheltuelile:
      Considerând că, de oare-ce veniturile s’au redus la cifra de l.n. 67,712,583, bani 32, cheltuelile nu pot sub nici un motiv întrece această sumă; 
      Considerând că dacă s’ar primi budgetele cheltuelilor ast-fel cum s’a prezintat de diverse ministerii, ar resulta un deficit de l. 8,379,951, bani 98.
      Pentru aceste motive comisiunea d-v în unanimitate decide ca pentru exerciţiul anului 1868 cheltuelele generale ale statului să fie făcute în limitele veniturilor evaluate la suma de lei noi 67,712,583, bani 32.
      Aceste sume se repartesc precum urmează etc.      
      Aci urmează o repartiţie exactă pe diferitele ministerii după analogia anului trecut 1867.
      Scena a doua. După un interval de o oră în care se primeşte budgetul tale-quale şi se discută asupra cestiunii virimentelor, trei corişti introduc în măna prezidentului o jucărie de surprindere în forma unui amendament, în care se zice următoarele:
1). Cheltuelele generale ale statului pe anul 1868 la deosebite ministere vor fi în cifra anului 1867. Iară escedentele cifrei sporite la veniturile anului 1868, în sumă de 14,608,686 lei noi vor servi la noile servicii ale deosebitelor ministerii şi mai cu osebire la serviciile ministeriilor de resbel şi lucrări publice.
De unde a eşit, într’o oră de discuţie asupra virimentelor, un escedent de 15 milioane la venituri, o ştie numai unul Dumnezeu. Dar prestidigitaţiunea s’a făcut şi în vuetele monotone ale corului «Închiderea discuţiei», La vot! La vot!» se primeşte, cu 67 voturi contra 3, o lege bugetară al cărei scop sta în plină contrazicere cu amendamentul, se primeşte implicite existenţa unui escedent de 15 milioane, tăgăduit de budget însuşi, de comisia budgetară în unanimitate, de raportorul comisiei, de ministru de finanţe chiar, escedent care nu s’a mai discutat în secţiuni, nu s’a primit de ele şi prin natura sa, era în flagrantă contrazicere cu legea compatibilităţii statului.
Scena a treia. D. I.C. Brătianu împreună cu colegul d-sale Anton I. Arion, contrasemnează legea amendată şi o supun semnăturii şefului statului, de unde apare peste trei zile, «regulată» gata în Monitor.
Ceea ce isbeşte ochii oricui în acel buget este regularitatea fenomenală a cifrelor de la venituri.
Remeşiţe 3,333,333 lei 33 parale, imprimate 22,222 lei 22 parale; tutunul 4,444,444 lei 44 parale; subvenţiuni 2,522,222 lei 22 parale; taxe spirtoase etc. 4,555,555 lei 35 parale.
Astfel, cu puţină cheltueală de fantazie, înşirând aceiaşi ţifră de 8,9 ori după olaltă se poate face un minunat budget... geometriceşte exact, matematiceşte e altă cestiune.
Iată ce cameră a fost aceea care la 1868, a votat d-lui Rosetti recompensă, o cameră care ziua în ameaza mare comitea escamotări de cifre şi acum aproba reducţiuni de 8 milioane, peste un ceas admitea ca din senin excedente de 15 milioane.
Acesta e un fals mărturisit în acte publice, căci un budget e un act public.
Piesa e foarte simplă. Nici o complicaţie, nici un conflict; pace şi armonioasă linişte domneşte în tot cursul desfăşurării ei.
Dar ce tristă morală resultă din acest tablou liniştit de moravuri, tristă mai ales pentru cele ce se petrec astăzi?
Mai întăiu legea compatibilităţii generale a statului prescrie că nu se poate cheltui un ban fără fonduri anume însemnate. Ei bine, acea Cameră a mărturisit întăiu că n’are fonduri şi nu mai mult decât peste o oră ea autorisează o cheltuială de 15,000,000 fără nici un fond corespunzetor.
Apoi e un articol în constituţiune care prevede dreptul coroanei de a trage pe miniştri la respundere. Nimic mai uşor decât ca un ministru să surprinză buna credinţă a şefului Statului. Odată ce fapte atât de scandaloase, fapte de prestidigitaţiune parlamentară, cari întrec toate scamatoriile lui Bosco, se produc la lumina zilei, şi cănd regimul parlamentar este menit, nu numai pentru a garanta drepturilor şi averea cetăţeanului, dar şi pentru a servi ca o şcoală de educaţiune, întrebăm în faţa unor asemenea enormităţi, nu isbucneşte sufletul cel mai blând chiar, nu se revoltă conştiinţa umană, conştiinţa adeverului în faţa unor falsificări atăt de neruşinate, îmbrăcate spre mai mare batjocură în hainele formelor constituţionale?
Dar în starea în care a ajuns România azi e o naivitate ca cineva să mai pretinză de la guvernanţii noştri respectul de sineşi. Respunderea? O ironie. Din contra, resplată patriotă pentru risipa banilor publici, resplată patriotică pentru falsificarea regimului constituţional, resplată patriotică pentru surprinderea bunei credinţe a Domnitorului.
Mucenicul Vinterhalder, graţie complezenţei sale în afacerea Strousberg, trăieşte din rentele sale la Paris. Acum şi unui alt mucenic, d. C.A. Rosetti, i se acordă o rentă reprezentănd un capital de peste jumetate de milion. E serac d. Rosetti, are nevoie de sprijinul naţiei.
Când acum 3,4 ani lumea se mira de unde săracul d. Rosetti găseşte bani pentru a trăi la Paris, pentru a-şi ţine copii în Italia, ni se respundea: Veniţi la redacţia «Românului» şi vedeţi ce aduce negustoria de principii.
Şi într’adever, negustoria de principii liberalo-democratice-cosmopolite, aducea după condicele administraţiei un venit net d-lui C.A. Rosetti de 30,000 franci pe an.
Apoi, dee-ni-se voie, e bună negustoria! Oare o naţie care-i dă d-lui C.A. Rosetti în fiece an net 30,000 franci pentru că-i recomandă pe Stroussberg, pentru că-i recomandă să intre în resboiu de florile merului, pentru că-i laudă şi-i recomandă pe modestul d. Costinescu financiar cu 4 clase în capet, care cu toate acestea tratează rescumperarea drumurilor de fer, o naţie care-i dă d-lui C.A. Rosetti 30,000 de franci pentru că numeşte rescumperarea «cestiunea cea mai populară» ştiind că e impusă de din afară, o rescumperare ce se putea face cu preţul jumetate şi la care fiece acţie căştigă 40 la sută, pe care statul ei pierde, o asemenea naţie nu’l plăteşte îndestul de bine pentru arta de a o amăgi şi mai trebue să-i voteze apanaj şi pensie?
Dar pensie ca pensie. La mulţi s’a dat – unde s’a dus mia ducă-se şi suta – încă unul căruia de geaba i se votează. 
Însă un capital de 150,000 franci pe baza... a ce? A unui vot dat prin panglicărie ca cel de sus, ne admis de Senat, neiscălit de Domn, a unui vot orb, care n’a fost nicicând lege şi care acum se împrospetează ca o lege, remasă în desuetudine?


Timpul [17, 19, 21, 22 şi 24 februarie 1880]
STUDII ASUPRA SITUAŢIEI I

Un nou program? va întreba cititorul, devenit neîncrezător prin pompoasele liste de făgăduinţe şi de vorbe mari, cîte au văzut pîn-acum lumina zilei. într-adevăr, nici noi nu sîntem tocmai bucuroşi de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, să figureze în fruntea tuturor făgăduinţelor cîte nu sau ţinut. De mult încă am însemnat asemenea izvoade de fericiri promise şi pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri. Ştim asemenea că un viu sentiment de stat, o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale, cari sînt şi trebuie să fie armonizabile, nu în opunere unele cu altele, un patriotism luminat şi mai presus de tendenţe înguste mai nu are nevoie de-a formula în teze generale lucruri care se-nţeleg de sine la alţi oameni şi în alte ţări.
Din nefericire însă cată să constatăm că în ţara noastră multe lucruri evidente şi simple nu se mai înţeleg de sine, încît - ca la noi la nimenea - evidenţa însăşi are nevoie de-a fi comparată cu miile de căi strîmbe cîte se urmează, pentru a se dovedi că ea este singura linie dreaptă.
Atîtea programe au apărut în ţară la noi de patrusprezece ani încoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalităţi politice izolate, şi atîtea decepţiuni amare au urmat tuturora încît orice om cu bunsimţ trebuie să învingă un sentiment de sfială cînd încearcă a recuceri pentru cuvîntul "program" înţelesul lui adevărat de serie de principii mărturisite, împărtăşite sincer de mii de cetăţeni, realizabile. Ceea ce se cere de la o profesie de credinţe politice este desigur, înainte de toate, ca ea să corespunză cu simţimintele şi aspiraţiunile legitime ale ţării şi să fie adaptată instituţiunilor ei. S-ar putea într-adevăr imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care să nu fie
conforme cu sentimentele şi aspiraţiunile ţării, dar în lumea strictei necesităţi un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decît productul unei imaginaţii fecunde.
Căci un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun-simţ, este ca. o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atît în lumea fizică cît şi cea  morală, întîmplarea nu este nimic alta decît o legătură cauzală. nedescoperită încă, tot astfel aspiraţiunile şi sentimentele sînt rezultatul neînlăturat
al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tăgădui, nici înlătura. 0 profesie de credinţe politice care ar face abstracţie de linia generală descrisă prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques
Rousseau.
Deci, stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decît cu elementele cari-i sînt date, iar nu cu cele pe cari şi le închipuieşte a le avea şi convinşi că idei şi interese, fie cît de diverse, sînt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente sau estralegale şi, mai puţin încă, în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe cari cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesaţi o creează cu aceeaşi uşurinţă cu care cei dezinteresaţi o condamnă.
Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi nu-l aprobăm decît în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice „progres” nu-l poate admite decît cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrîni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea gradina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creşterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decît prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înnăscut al judecăţii, precum orice moment al creşterii e o conservare a
celor cîştigate în trecut şi o adăogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decît conservînd pe de o parte, adăogînd pe de alta: o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orînduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului,
înlătură însă inovaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase.
Ne putem făli cu drept cuvînt cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de  cincizeci de ani încoace.
E drept că în acest period de ani aceste probe nu sînt repărţite în mod egal, că unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuală, bine întrebuinţat, alţii din contra prin o risipă puţin justificată a acelor puteri pe căi improductive, totuşi însă sumînd la un loc şi mărimile pozitive şi cele negative, găsim prin mijlocul cărărilor laterale cari s-au pierdut
în pustiu calea generală a unui progres real, mai cu seamă pe terenul politic.
Farmecul ce ne ţinuse în întuneric şi înapoiare nu era atît de imaterial precum şi-ar închipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetăţi turceşti din stînga Dunării, ale căror ameninţătoare brîie de pămînt şi piatră trebuiau dărîmate pentru ca să-nceteze epoca întunerecului. După pacea de la Adrianopol s-au dărîmat în sfîrşit şi cele din urmă fortificaţii pe cari Turcia le avea pe malul stîng al Dunării, şi de-odată cu aceasta se
ridicară una cîte una piedecele de pîna-atunci ale negoţului şi agriculturii şi astfel, începînd a se dezvolta bogăţiile pămîntului nostru şi căutîndu-şi schimbul pe producte apusene, am fost puşi în contact cu civilizaţia, cu ideile Apusului, cari şi-au făcut drum şi s-au răsădit la noi fără nici o greutate, fără nici o împotrivire din parte-ne.
Din capul locului cată să negăm că ar fi existat în ţările noastre o reacţiune în senzul feudal al cuvîntului. Din timpul războaielor lui Napoleon. I se ivise în ţările noastre un reflex, la început încă slab dar nefalsificat, al înaltei culturi şi lipsei de prejudiţii a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un raţionalism strălucit şi spiritual, lipsit de cunoştinţe pozitive. Zeiţa raţiunii credea în Apus să pună lumea în orînduială numai prin propriul aparat al deducţiunilor logice, ale căror premise nu erau bazate nici pe esperienţă, nici pe organizaţia înnăscută a statului şi a societăţii, ca obiecte ale naturei. Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără.
cîntărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e cultura adevărată, că niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care-şi închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă. 0 serie de fraze ieftene, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mînă, din discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a
învăţa singuri; raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi.
Deci tocmai lipsa unei reacţiuni adevărate, raţionalismul foarte strălucitor, dar şi foarte superficial al epocei trecute au făcut ca introducerea tuturor formelor nouă de cultură să se întîmple fără controlul, fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. în loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene.
Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura 
lui intelectuală.
Programul publicat în n-rul de ieri, asupra căruia vom reveni în deosebite rînduri, a răsărit din acest viu
sentiment al contrazicerii între fond şi forme care se arată atît de deschis în toate fenomenele vieţii noastre publice.
Chiar dacă epoca formelor goale, care domneşte de douăzeci de ani şi mai bine în ţările noastre, s-ar putea
esplica, deşi nu justifica, prin cuvîntul „epoca de tranziţiune”, e evident că sarcinile cu care tranziţiunea ne-au încărcat
cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de-a ne întoarce de pe calea greşită, de-a privi în mod mai limpede starea
adevărată a ţării, de-a judeca în mod mai limpede necesităţile ei.
O schimbare a opiniei publice în înţeles conservator se poate constata de mai mult timp încoace. Foaia noastră
acum doi ani încă a prezis că ţara, prin tristele esperimente la care e supusă de domnia frazei, va ajunge pînă în sfîrşit să
fie conservatoare. În urma acestei preziceri, îndealtmintrelea lesne de făcut, s-a văzut că însuşi liberalii au fost siliţi să
recunoască necesitatea unei legi contra uzurei şi a unei alte legi contra înstrăinării pămînturilor ţărăneşti. Aceste legi
stau însă în flagrantă contrazicere cu însăşi raţiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaşte oricărui cetăţean dreptul
absolut de-a dispune de bunurile şi de munca sa după propria şi libera sa chibzuinţă. lată dar că din haosul de idei
liberale-cosmopolite, pentru cari clasele şi statul nu sînt nimic, iar individul totul, răsare ca din senin necesitatea
absolută de existenţă a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne îndoim că mai tîrziu capetele mai clare dintre
liberali vor recunoaşte tot atît de mult necesitatea absolută a proprietăţii mari, care este în toate ţările sprijinul cel mai
puternic al neatîrnării de caracter, al celei mai înalte forme a libertăţii omeneşti. Nu o dată în istorie se va confirma
adevărul fabulei lui Meneniu Agrippa.
Încheiem aceste şiruri aducînd cetăţenilor aminte că nu există nici libertate, nici cultură fără muncă. Cine crede
că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără fără s-o ştie între
paraziţii societăţii omeneşti, între aceia cari trăiesc pe pămînt spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor.

II
În ordinea de idei espuse în n-rul trecut intră şi aceea a independenţei statului român. Nici aceasta n-a venit ex
abrupto, în mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendenţele adevărate, a fost pururea prezentă şi întunecată numai
uneori de nevoile momentului.
Ar fi un act de adîncă ingratitudine către strămoşii noştri dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în
genere şi România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatîrnării, cînd, la dreptul vorbind, n-am
făcut decît a mănţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au cîştigat fie prin sîngeroase lupte, fie prin
dezvoltarea unei isteţii extraordinare, puse amîndouă adeseori în serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării
neamului şi ţării.
E drept că prezentul, cu graiul lui viu, cu ambiţiile şi pretenţiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele
sale, fie reale fie închipuite, faţă cu meritele unui trecut a cărui gură o astupă pămîntul. Şi cu toate acestea fost-ar-fi cu
putinţă de-a vorbi chiar de neatîrnarea statului român fără a sufla praful aşezat pe tractatele noastre vechi şi de pe
cronicele noastre? O ilustrare curioasă a manierei de-a-şi atribui un merit care e în mare parte a trecutului e că în acelaşi
timp în care se-ncheia un tractat de comerţ cu Austria, ca manifestare a neatîrnării noastre, d. Mitilineu, înalt funcţionar
al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianţă şi de comerţ încheiate de dinastii române de înaintea
epocei fanarioţilor.
Şi ce străluciţi într-adevăr, ce neasemănat de mari sînt reprezentanţii din trecut ai neatîrnării statelor române
faţă cu epoca noastră? Oare Mircea I, în cei 38 de ani, Ştefan cel Mare în cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o altă
preocupare decît neatîrnarea ţării?
Mircea I — acest prototip luminos şi al artei războinice şi al celei diplomatice la români—n-a gândit toată
viaţa lui decît la mănţinerea neatîrnărei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în
memoria întregei Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tractat de alianţă cu Ungaria; la 1396 ia parte la bătălia de la
Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lîngă Dunăre; la 1406 îşi întinde mîna în Asia şi scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susţine cu bani şi arme şi îl face împărat; la 1412 scoate
un alt pretendent, pe Mustafa, în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morţii sale, 1418, a ajutat cu bani şi arme pe un
sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperînd succese politice din sciziuni religioase între turci.
O politică analogă a contrapunerii iscusite a puterilor creştine, a luptei directe cu turcii, au susţinut Ştefan cel
Mare.
Din atitudinea acestor doi Domni se esplică cum de ţările noastre au putut să se închine puterei turceşti
păstrîndu-şi cu toate acestea întreaga lor suveranitate înlăuntru şi-n afară, cum s-au putut să se introducă în tractate de
supunere proibiţiunea pentru moametani de-a se aşeza în ţară, cum s-au răsfrînt pînă chiar asupra umbrelor de fanarioţi
o rază din vechea neatîmare, căci şi aceştia îndrăzneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, deşi erau numiţi şi
scoşi prin firman, deşi se ştie că titlul Deigratia nu se cuvine decît numai suveranilor.
E o ciudată ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlâu de pildă, un cirac al lui Capudan başa din
Ţarigrad, îmbrăcîndu-şi fiinţa paralitică cu titlurile unui Mircea Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas
Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.
Făcut-au bine sau făcut-au rău cei mai mari doi Domni ai noştri preferînd o supremaţie nominală turcească unei
supremaţii reale creştine? Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele
dunărene au devenit paşalîcuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea paşalîc o suta de ani. Polonia a fost împărţită,
şi mai este azi, pe cînd vechile noastre tractate, iscălite cu litere mari şi băţoase pe piele de viţel, au fost pînă ieri izvorul
neatîrnării reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tudor se bazează
pe ele cînd cere de la Poartă reintroducerea domniei naţionale, şi Divanurile ad-hoc n-au găsit alte arme mai puternice
înaintea Areopagului Europei decît tot pe acestea. 
Aşadar „independenţa”, precum o numim astăzi, nu este un „copil găsit” fără căpătîi şi fără antecedente, ci un
prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături. Căzută în desuetudine prin necumpănitele acte ale lui Dimitrie
Cantemir şi a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatîrnarea noastră a fost pururea reală, ca drept pururea în
vigoare, ca fapt ştirbit din cînd în cînd, nu prin alt drept, ci prin escese şi abuzuri de putere ale turcilor şi, daca ea a fost
întunecată curs de o sută de ani prin postomania fanariotă, tradiţia ei şi încercările de a o restitui n-au încetat nicicînd,
iar mai cu seamă secolul nostru a fost bogat în succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitară
pentru amîndouă ţările, răsărită chip din iniţiativa rusească, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un
liniament al unirii ţărilor. Aceleaşi tendinţe se ivesc cu mai multă putere în mişcarea de la 1848 şi culminează în 1859
prin alegerea lui Vodă Cuza. Dorinţa Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeană nu se putu
împlini deocamdată, totuşi a doua zi de încheiarea Tractatului de la Paris, şi în contra prescripţiunilor lui formale, am
ales un singur Domnitor pentru ambele ţări surori, cîţiva ani în urmă am realizat Unirea, prin conferinţa de la 1864;
fostul Domn obţinu suveranitatea absolută în legislaţia internă, şi în fine la 1866 obţinurăm şi recunoaşterea unei
dinastii ereditare, toate acestea fără nici un sacrificiu, graţie numai încrederii ce am putut inspira marilor puteri şi buneivoinţe
de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o mişcare de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuşi
principalul purtător al politicei esterioare, al politicei neatîrnării, avînd cea mai credincioasă şi neobosită mînă de ajutor
în Constantin Negri.
Toate atributele unei neatîrnări reale s-au cîştigat de către Vodă Cuza esceptînd firma acestei realităţi. În faptă
juridicţiunea consulară şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat, deşi călugării
greci se gerau în supuşi ai puterei suzerane, ai Porţii, s-au înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă, s-au
proclamat neatîrnarea bisericii naţionale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, vechii consuli
generali deveniră de fapt, deşi nu prin titulatură, miniştri diplomatici, relaţiunile internaţionale ale statului român erau
încredinţate unui ministru al afacerilor esterioare în regulă, încît întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi esterne nu-i lipsea decît numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european.
Guvernele cari au venit în urma anului 1866, n-au prea avut altceva de cîştigat decît firma, decît recunoaşterea
unei neatîrnări ce existase totdeuna şi care scădea numai cînd n-avea cine s-o mănţie, sporea însă sub mîna oricui care
ar fi avut voinţa de-a o restabili.
N-avem nevoie să adăogăm că, departe de a fi un copil găsit, neatîrnarea României era atît de reală încît, cu
prea puţină politică bună şi fără cheltuiala unui ban roşu, ea se restabilise pe deplin înaintea Tractatului de la Berlin,
care, în loc de-a uşura situaţiunea, recunoscînd pur şi simplu un fapt ce rezulta de sine din căderea împărăţiei turceşti, a îngreuiat-o punîndu-ne condiţiuni atît de costisitoare.
Nu este nici o îndoială că cumpărătura firmei a costat mult mai mult decît realitatea neatîrnării noastre, care nu
ne-a costat nimic pe noi, dar cu atît mai mult pe strămoşi. Căci, abstracţie făcînd de la milioanele de bani, de la miile de
oameni căzuţi în bătălie, de la pierderea unei provincii, mai rămîne în paharul destul de amar băut pîn-acum drojdia
asigurărilor formale din declararea de recunoaştere, asupra cărora nu ne-au luminat încă iluştrii oameni de la putere.
 
n rezumat, politica noastră trecută, în privirea neatîrnării, se caracterizează în modul următor: Deşi existau în
amîndouă dinastii — în Moldova neamul Muşatin, suplantat Dragoşizilor, în Ţara Românească străvechii Basarabi—
totuşi domnia era electivă. Electivitatea aceasta, lăudată pe cuvinte cu totul greşite de către o seamă din publiciştii
noştri, a fost sămînţa nestabilităţii din ţară. Fiii de Domni aveau toţi dreptul de-a fi aleşi, renunţarea unora din ei trebuia
răscumpărată, alţii trebuiau înlăturaţi cu arma. Mai periculoase însă decît certurile între fiii legitimi, cari totuşi se
mîntuiau într-un chip oarecare, erau ambiţiile liniilor nelegitime şi colaterale. După stingerea dinastiilor se începu
aceeaşi vînătoare după tron între boierii cei mari.
Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, şi o compensaţie oarecare în bine. Daca principii ar fi fost
siguri despre ţară, nesiguri numai despre străinătate, ar fi căutat prea cu uşurinţă un razim continuu într-un singur vecin
în contra celorlalţi; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune şi pe de-a pururea în sfera unei singure puteri. Electivitatea
însă [î]i despărţea pe candidaţii de domnie, întru cît s-atinge de reazimul de din afară, în partizanii unei influenţe sau a
celeilalte, încît, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domnească, tot astfel nu s-au putut stabili în mod
esclusiv nici o influenţă străină. Nu doar că această duplicitate, aceste exerciţii de echilibristică ar fi de atribuit unei
deosebite înţelepciuni politice. Înţelepciunea consista numai în a se folosi de împrejurări date precum erau. Cele două
mari puteri vecine de pe atunci, Polonia şi Ungaria, voiau una întinderea de la Baltică pînă la Marea Neagră, alta
întinderea de la Adriatică tot pînă la Marea Neagră. E evident că acest scop politic nu se putea împlini decît pe
socoteala ţărilor române. Poporul român — boerimea oligarhică. îndeosebi — devenise regisorul următoarei drame.
Cînd o influenţă reprezentată prin Domnul cutare ameninţa să prevaleze, boierii îl răsturnau, dînd greutate momentană
altei influenţe şi viceversa. Domnii cei siguri despre ţară. făceau tot astfel: Mircea contrapunea influenţa polonă celei
ungare şi viceversa, Ştefan asemenea.
Dar acest folos, abstracţie făcînd de la nesiguranţa lui, era cu totul întrecut de pierderile ce căta să le sufere ţara
prin vecinica nestabilitate dinlăuntru şi contra acestui din urmă inconvenient e îndreptată Constituţia noastră şi domnia
ereditară în orice caz însă în Constituţie nu stă scris ca vechea vînătoare după puterea supremă a statului să fie înlocuită
prin vînătoarea de funcţii, arenzi ale statului şi hatîruri ale postomanilor de toate categoriile, în Constituţie nu stă ca
ignoranţa şi ambiţiile nulităţilor, sub pretextul deosebirilor de principii, să vîneze cu înverşunare puterea, în Constituţie
nu stă ca succesul acestor oameni să atîrne de la amăgirea alegătorilor prin negustorie de fraze şi izvoade de făgăduinţi
mincinoase. O organizare care să asigureze prin legi atît cultura înaltă a depozitarilor puterii publice, precum şi
stabilitatea lor, ar fi fost corelatul natural al domniei ereditare şi e evident pînă la virgule că o asemenea organizare nici
este cu putinţă daca nu se ţine seamă de slăbiciunea corpului electoral, daca se permite falsificarea listelor electorale
 prin introducerea în ele de proprietari fictivi, dar în realitate postulanţi, daca majorităţile se formează din funcţionari şi
rude de funcţionari, dacă abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, daca risipa averii publice de către acest
partid impune ţării necesitatea de a crea noi biruri pentru a-şi împlini iscălitura dată cu atîta uşurinţă de o generaţie de
demagogi feneanţi, cu neputinţă de săturat şi, înainte de toate, grozav de mulţi.
 Astfel nestabilitatea de sub domniile elective, în loc de a înceta, s-a generalizat, ba şi-au creat un mediu social
în care să poată înflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: şcoalele, în care copiii în loc de idei
învaţă papagaliceşte mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc şi bun şi rău, numai de-ai lor să fie, uzurparea
de reputaţiuni lesne de operat în mijlocul unui popor incult, cîştigul fără muncă, deci imoral, al nulităţilor cari au
impertinenţă îndestulă de a se impune, sistematica lăudare a mediocrităţilor de către camaraderii, glorificarea răului şi
absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, să demaşte acest bal mascat de panglicari şi
de negustori de vorbe.
Merit? Există chiar o medalie „Bene-Merenti”, conferită de conservatori unui Alecsandri, celui mai însemnat
autor în românime, ea se conferă a doua zi de către liberali unui pamfletar, şi nu e de mirare daca, tot pe calea bătută de
acest din urmă, un alt pamfletar va soliciat-o asemenea.
Toate acestea desigur că nu reiese din spiritul Constituţiei noastre.

III
Din momentul în care s-a instituit domnia ereditară în locul celei elective şi s-a pus puterea supremă a statului
la adăpost de înverşunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puţin, la adăpost de patimele şi de asprimea
intereselor momentane şi trecătoare însăşi ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naţionale. Asta este în esenţă
deosebirea între monarhia constituţională şi republică. În republică domneşte îndeosebi interesul individual, în genere
interesul de partid. Partidul şi numai partidul alege pe capul statului, el formează voinţa statului în articole de legi,
epoca poartă pe deplin caracterul unui grup de interese predomnitoare.
Această stare de lucruri e în aceeaşi proporţie lipsită de pericole în care esistă în stat o clasă de mijloc
economiceşte puternică şi cultă care să mănţină echilibrul între tendinţele prea înapoiate a simţului istoric a unui popor,
reprezentat în genere prin formele existente ale unei civilizaţii trecute, şi între tendenţele zgomotoase ale trebuinţelor
acute ale prezentului, reprezentate prin nevoile claselor de jos. Unde această clasă nu există decît în mod rudimentar sau
unde ea este prea slabă pentru a se împotrivi tendenţelor estreme republica devine o jucărie a partizilor, o forma de care
abuzează şi "unii şi alţii în detrimentul vădit al intereselor generale.
Deie-ni-se voie a arăta că ideea statului, ideea armoniei intereselor există în realitate, că statul nu este numai
suma de indivizi ce coexistă într-un moment dat, că el reprezentă însăşi putinţa de îndreptare a unor rele ce rezultă din
instinctele nesocotite ale actualităţii.
Să ne-nchipuim de ex. că radicalul X, în loc de-a fi născut în sfera de jos, ar fi fost fiul unei vechi şi bogate
familii aristocratice. Acelaş om cu acelaşi temperament ar fi reprezentat, în locul ideilor radicale, alte idei tot atît de
estreme, însă cu totul opuse celor dentîi.
Care din doi ar fi avut acum dreptate, X reacţionarul perfect sau X radicalul? E clar că nici unul, nici altul.
Precum vederile unuia ar fi înrădăcinate în trecut, tot astfel tendinţele celuilalt ar fi o expresie exagerată a nevoilor
momentane a claselor de jos, încît acelaşi temperament, născut cînd într-o clasă cînd într-alta, ar reprezenta de o parte
ura şi invidia demagogică pentru tot ce e superior ca avere sau inteligenţă, ar reprezenta de alta dispreţul şi
desconsiderarea aspiraţiunilor celor îndreptăţite ale prezentului.
Dar statul nu este nici suma indivizilor coexistenţi. Căci dacă luăm individ cu individ am vedea lesne că marea,
incalculabil de marea majoritate a oamenilor s-ar sus-trage bucuros, numai de-ar putea, şi de la plata de bir şi de la
prestaţiuni şi de la recrutare, încît, oricît de recunoscută ar fi necesitatea unui interes general de fiecare în parte, totuşi,
cînd e vorba ca el să, subvie cu atomul său individual acelei necesităţi, instinctul
 său intim şi primitiv este de a se sustrage. O curioasă ilustrare a manierei de a privi statul şi societatea ne-au dat-o în
toţi timpii evreii. A se bucura de toate drepturile, dar a se sustrage, de e cu putinţă, de la toate datoriile este deviza lor şi
pentru realizarea acestui princip au, ca nealte popoare, pururea aptitudinea unei organizări de dosire, de substituire, de
ajutor mutual.
A pune dar acest instrument gingaş al statului, acest reprezentant atît al vieţii istorice cît şi al armoniei
intereselor unei naţii, la discreţia absolută a unui singur partid este periculos, mai cu seamă cînd elementul ponderator
al unei clase de mijloc culte şi avute e reprezentat numai într-un mod rudimentar.
Noi avem o clasă de mijloc care — tocmai din cauza lipsei de apărare a muncii ei şi din cauză că, pe un teren
steril pentru dezvoltarea generală, i s-a dat ocazia de a câştiga fără muncă, adecă pe acela al funcţionarismului şi al
proletariatului condeiului, nu este în stare de a exercita controlul de care vorbim, nu este în stare a fi regulatorul
exclusiv al vieţii publice. Capitaliile cele mari a acestei clase consistă în sume colosale de fraze, în cuvinte deşerte; arta
de a şti, sau mai bine de a nu şti scrie şi citi e echivalentă în România cu dreptul de a domni peste munca şi înţelegerea
altora.
E bine, e folositor înainte de toate ca, sub pretextul şi ficţiunea constituţională, partizile să-şi bată joc de stat în
detrimentul intereselor generale, să formuleze copilăreasca lor uşurinţă şi instinctele lor de dezordine în administraţie şi
finanţe în paragrafe de lege, obligatorii chiar pentru cel mai înţelept şi mai bine cumpănit om din România? Oare
Constituţia noastră n-a avut tocmai scopul contrariu de acela care se împlineşte prin ca, nu este ea din contra o garanţie
împrotiva tiraniei şi arbitrariului partizilor?
Cînd, la anul 1866, ţara si-a dat instituţiunile care domnesc astăzi, cînd s-a chemat la cîrma ţării un prinţ străin,
nu credem că unica preocupare a ţării a fost aceea de-a pune un capăt rivalităţilor primejdioase dinlăuntru, ci o idee de
un ordin mai înalt a condus naţiunea în hotărîrea ei. Deja bătrînii noştri, aproape acum cincizeci de ani, concepuseră
ideea unirii sub o dinastie ereditară. Întîrziată de împrejurări neatîrnate de voinţa noastră, îndată ce România dăduse
semne de a sa vitalitate şi făcuse să se nască încrederea că ea, în mijlocul statelor ce-o înconjurau, putea să trăiască din
propriile ei puteri şi din propria ei conştiinţă naţională, nici stabilirea unei dinastii ereditare n-a mai întîmpinat nici o rezistenţă şi, o dată cu recunoaşterea ei, putem zice că din acel moment chiar, şi independenţa statului român în princip
a fost deja recunoscută.
Ca probă că acesta a fost sentimentul ţării, putem aminti aci cuvintele rostite de către preşedintele
Constituantei, d. M. Kostaki, în numele ţării, în momentul cînd a prezentat alesului ei pactul fundamental.
În ziua de 10 mai, cînd Înălţimea Voastră V-aţi suit pe tronul României, ţara a văzut realizată cea mai vie şi cea mai scumpă a
sa dorinţă; acea zi care a întemeiat pentru ţară începutul unei nouă ere, ţara a salutat-o ca data inaugurării regimului monarhic, carele
singur poate garanta României consolidarea statului şi binefacerile unui guvern stabil.
Adunarea, zeloasă pe de o parte de a aşeza principiul monarhic pe baze nestrămutate şi voind, de altă parte, a încunjura acest
princip de toate libertăţile compatibile cu ordinea, deplin convinsă că regimul constituţional a devenit pentru România nu numai o
condiţiune de existenţă şi de prosperitate, dar totodată şi garanţia cea mai puternică a consolidării tronului Măriei Tale, s-a grăbit de a
vota pactul menit de a ajuta pe deplin acest scop.
Constituţiunea ce am onoarea a o prezenta Măriei Tale în numele Adunării dă o legitimă satisfacţiune acestor aspiraţiuni ale
ţării, consacrînd pentru România principiile admise în statele moderne cele mai înaintate pe calea civilizaţiunii.
Plini de speranţă că nouăle instituţiuni vor pune capăt suferinţelor unui trecut dureros, românii, uniţi într-un sentiment unanim
de concordie şi de frăţie, vor întrebuinţa silinţele lor cele mai stăruitoare întru a apăra aceste principii şi a da cugetărilor leale şi
generoase ale Măriei Tale concursul lor cel mai sincer şi cel mai devotat.
Călcînd pe pămîntul ţării noastre, aţi spus românilor c-aţi devenit român; astăzi România constituţională Vă răspunde prin
organul reprezentanţilor ei că Măria Ta ai devenit pentru ea simbolul naţionalităţii sale.
Să trăiţi, Măria Ta!
Să trăiască România! 
După rostirea acestor cuvinte a urmat pronunţarea formulei de jurămînt din partea Măriei Sale:
Jur de a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a mănţinea drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului.
Substituind deci principiul monarhic mult bîntuitei domnii elective, ţara a voit a crea acea instituţiune care să
fie nu numai personificarea statului român, depozitar al tradiţiilor politice ale ţării, ferind-o de fluctuaţiunile
momentane ale partizilor, dar, în acelaşi timp, încunjurînd tronul cu instituţiunile constituţionale, acel regim le-a
considerat ca o garanţie de putere pentru tron, ca o garanţie pentru dezvoltarea materială şi politică a statului român.
Preocupaţi astăzi înainte de toate mai mult de viitorul ţării decît de interesele de partid, convinşi fiind că noua
poziţie ce ne este creată prin Tractatul de la Berlin ne face direct responsabili de urmările noastre, că sîntem lipsiţi
astăzi de acele garanţii care ni le prezinta Tractatul de Paris şi în momentul de a intra într-o nouă eră politică, vom face
în modul cel mai imparţial bilanţul perioadei celei din urmă a vieţii noastre politice, ca să ne pregătim cu bărbăţie
pentru noua eră în care intrăm.
Vom întreba mai întîi cu mîna pe conştiinţă pe orice bun român dacă crede întradevăr că ţara trebuie să se
simtă fericită în situaţia actuală.
Examinînd mai întîi starea noastră politică internaţională, constatăm cu înlesnire că nu numai toate atributele
suveranităţii statului au fost cîştigate înainte de 1866, ci asemenea că recunoaşterea unei dinastii ereditare era însăşi
recunoaşterea suveranităţii reale a ţării — toate acestea fără nici un sacrificiu. Nu rămînea cu mult mai mult de cîştigat
decît firma deschisă, titulaturile, analoge stării de lucruri, ale agenţiilor diplomatice.
Condiţiile impuse nouă prin Tractatul de la Berlin însă, ba chiar în urma Tractatului pentru obţinerea
recunoaşterii firmei independenţei (recunoaştere pe care chiar organele oficioase ale guvernului o declară drept un act
de simplă formalitate), condiţiile impuse deci pentru îndeplinirea unei simple formalităţi ne-au impus sacrificii din care
unele, pe lîngă gravitatea lor, mai constituie şi o izbire directă în autonomia de legislaţie internă de care pururea ne-am
bucurat în trecut.
S-ar fi putut aştepta ca, în urma sacrificiilor ce ne-am impus prin participarea la războiul oriental, să conservăm
măcar simpatia acelei puteri cu care ne-am luptat alăturea; n-am conservat-o însă nici pe aceea. Am avut şi mai puţin
încă simpatia acelor puteri cari au privit cu un ochi de neîncredere participarea noastră la război, şi astfel am putut
constata că nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favorul României, şi astăzi încă, după doi ani,
recunoaşterea e problematizată de misterioasele asigurări formale despre care nu ştim nimic. Dar mai mult încă.
Am putut constata că, cu ocazia unei simple afaceri comerciale, în privinţa căreia e un adînc mister cum ea a
degenerat într-o chestiune internaţională, unele puteri se înţeleseseră, între ele ca să exercite o presiune asupra şi în
contra statului român. Ce deosebire estremă între aceasta şi secularizarea mănăstirilor închinate — afacere de valori
imobile de cîteva miliarde— care, deşi întîmpinase împotriviri puternice din partea unora dintre puterile subscriitoare
ale Tractatului din Paris, totuşi autonomia noastră a ştiut atunci a se face îndestul de respectată — prin Cuza Vodă şi Negri — pentru ca să putem învinge acele greutăţi.
Dar daca bilanţul situaţiei esterioare a statului e atît de nefavorabil epocei de la 1866 încoace, cît de nefavorabil
trebuie să fie bilanţul afacerilor dinlăuntru?
În afară şi Turcia se mănţinea prin acţiunea şi reacţiunea, prin echilibrul intereselor europene; dar înlăuntru
stările de lucruri erau şi sînt nemaipomenite.

IV
Precară este aşadar poziţiunea internaţională făcută nouă pînă astăzi şi nu cunoaştem politica de mîni pe care
ne-o va aşterne guvernul.
Cît pentru noi, sîntem convinşi că numai întărirea instituţiunilor noastre dinlăuntru poate să ne dea consideraţie
în afară, sîntem convinşi întreţinînd bunele relaţii cu toate puterile în general, dar mai ales cu cele limitrofe, conform
politicei noastre tradiţionale, ne putem feri de pericolele la care ne-ar espune şi pe viitor o politică aventuroasă.
Întărirea oricărui stat însă, dar mai cu seamă a unui stat tînăr, atîrnă de starea sa de prosperitate internă.Cu durere trebuie să mărturisim că niciodată încă pînă acum nu li s-au înfăţişat generaţiunilor prezente starea
economică a ţării în condiţii mai îngrijitoare decît astăzi.
Una din gravele imputări ce i s-a făcut regimului răsturnat la 11 fevruarie 1866 a fost aceea a delapidării averii
publice, a împilării contribuabililor. „De la Vlădică pîn' la opincă” — se striga în sînul adunărilor — „ţara e sărăcită,
contribuabilul îngenuncheat”.
Cu toate acestea — în scurtul period de abia patrusprezece ani — bugetele statului s-au sporit peste îndoit,
anuităţile datoriilor publice—de la 4—5 milioane cît erau înainte— s-au urcat la aproape cincizeci de milioane.
Dar o contrazicere şi mai recentă şi mai frapantă. După agitaţia produsă în ţară de mişcarea numită de la Mazar
Paşa, cînd iarăşi ca motiv de agitaţie se invocă, între altele, înlăuntrul ţării şi în afară de ea, gravitatea stării financiare şi
cînd — sub impresiunea momentului — Camera de atunci, fidelă încă angajamentelor luate, redusese bugetul la cifra
de 87 milioane cu venituri constatate în sumă de 81 milioane, astăzi — după un scurt timp de abia patru ani de zile —
se prezintă ţării bugete pentru peste 116 milioane, afară de Dobrogea şi cu veniturile Basarabiei în mai puţin, cu alte
cuvinte, ca să respectăm precizia matematică a guvernanţilor de azi, un spor de preste treizeci şi patru la sută într-un
period de trei ani şi ceva, pe cînd în Franţa— care avuse la 1865 un buget de 2 362 000 000 — nu s-a urcat bugetul
pentru anul 1879 decît la cifra de 2 miliarde 980 milioane, adecă în timp de patrusprezece ani şi în urma dezastrurilor
suferite, un spor de abia 26%.
Negreşit că în raport cu sporirea sarcinilor contribuabililor peste puterea lor a trebuit să se producă secarea
forţelor productive ale ţării şi micşorarea avuţiilor particulare. Ca probă necontestabilă arătăm că veniturile domeniilor
figurau în bugetul statului,
la 1865 cu suma de 17 244 000
la 1871 cu suma de 20 461 000
la 1880 cu suma de 15 000 000.
Rezervîndu-ne a reveni asupra situaţiunei financiare după un studiu mai amănunţit al tuturor elementelor ei,
indicăm deocamdată aceste liniamente generale. În faţa unei asemenea situaţii economice nu mai cutezăm a întreba
daca românul se simte fericit de starea prezentă, ci vom întreba daca guvernele şi factorii regimului constituţional se pot
crede împăcaţi în conştiinţa lor la adăpostul formelor esterioare ale regimului parlamentar.
Mai putem încă întreba daca aceşti contribuabili, în cunoştinţă de cauză, au putut consimţi la sporirea atît de
disproporţionată a cheltuielelor şi la micşorarea avuţiilor lor proprie.
A da la această întrebare un răspuns afirmativ ar fi de a abuza de ficţiunile constituţionale, a tăgădui că starea de astăzi trebuie să ne întristeze pentru prezent şi să ne îngrijească pentru viitor, ar fi să arătăm o crudă nepăsare pentru
soarta ţării. A mai găsi că asemenea momente sînt oportune pentru a ne arunca în afaceri financiare, calificate de
strălucite, este mai mult decît o culpabilă nepăsare.
Răul fiind constatat şi nimeni, credem, nemaiavînd curajul de a-l nega, cată înainte de toate să ne dăm seamă de
cauzele ce l-au produs.
Căci evident este că regresele în neatîrnarea reală a ţării, acoperite poate cu progrese nominale, precum şi
regresele vădite pe terenul economic cată să fie atribuite unui neajuns oarecare, şi acest neajuns trebuie să rezulte din
neaplicarea unei esenţiale părţi a Constituţiei ; e evident că în ruajul constituţional lipseşte un element oarecare de
regulare şi control.
Deşi comparaţia statului, care e ceva viu şi organic, cu mecanismul unei maşine de vapor bunăoară rămîne o comparaţie, totuşi există analogii reale între mecanismul organic şi cel anorganic. Maşina produce putere şi aplică
putere. Dar puterea produsă e supusă unei iregularităţi atît de mari, încît maşina ar sări in bucăţi sau ar sta locului daca
n-ar exista un aparat, in aparenţă neînsemnat în realitate de o estremă importanţă, numit regulatorul centrifugal. Cînd
puterea elementară produsă de maşină e prea mare regulatorul centrifugal, prin activitatea sa dă drum prisosului; cînd
maşina ar sta pe loc el, tot prin o mică activitate, economiseşte şi condensează puterea. Se ştie asemenea că n-ar fi cu
putinţă mecanismul ceasornicului şi că acesta ar începe prin a merge foarte repede şi ar sfîrşi prin a merge foarte încet,
daca ar lipsi coarda regulatoare. În mecanismul corpului omenesc regulatorul e prezentat prin organul inimei. 
E evident că o încordare prea mare a patimelor politice, puse în joc paralizează activitatea organului regulator,
deci şi activitatea mecanismului întreg, în care fiece parte are rolul său deosebit, deşi acest rol, cu toată deosebirea, este
in strînsă legătură cu foloasele pe cari le aduce mecanismul ca întreg.
Iregularitatea puterii elementare deci ajungând a învinge întregul mecanism, desigur că mişcarea acestuia va fi
iregulară, fără spor şi folos, păgubitoare chiar, deci fiece parte a mecanismului va fi viciată în mişcarea ei, care trebuie
să stea în legătură bine determinată de relaţiuni de reciprocitate cu celelalte.
Traducînd această comparaţie luată din mecanică în termenii vieţii statului, vom vedea lesne că frîul prea lung,
ca să nu zicem desfrîul, lăsat partizilor, punerea mecanismului statului la discreţia lor esclusivă a fost cauza de
căpetenie a compromiterii intereselor statului în afară şi-nlăuntru.
În aparenţă legalitatea cea mai perfectă a domnit, Camerele se convocau regulat la epocele prescrise în
Constituţiune, mesagele domneşti aşterneau regulat programele diferitelor ministerii — încît s-ar fi părut că prin acele
programe se consacră obligaţiunea reală de-a le urma, legile, bugetele, concesiunile se votau şi, chiar pentru acte
săvîrşite fără de aprobarea Camerelor, se cerea mai în urmă înregistrarea, ca să nu fie lipsite de sancţiunea
parlamentară.
Un lucru lipsea însă.
La actele cele mai importante, atît de caracter economic-financiar cît şi de caracter politic, lipsea voinţa reală şi
sinceră a ţării legale.
Prin Constituţiunea noastră, conform aceasta şi cu tradiţiunile parlamentare din alte ţări, miniştrii sînt supuşi la
un îndoit control: la acela al ţării legale şi la acela al şefului statului. Greşeala noastră cea mai de căpetenie a fost că
diferitele partizi, succedîndu-se la putere, fiind lăsate faţă în faţă, în învierşunarea luptelor politice le-a fost permis de-a
nimici pe adversarii lor şi de-a anihila prin urmare controlul binefăcător al unei opoziţii parlamentare. Dar partizile au
făcut mai mult decît atît: ele au înlăturat pînă şi controlul şefului statului care, pus prin Constituţiune mai presus de
partizi, se bucură de toate acele prerogative constituţionale care-1 pun în poziţiune de-a controla escesele de putere ale
 miniştrilor săi şi astfel a face posibil şi binefăcător mersul regulat al regimului parlamentar. Ca să ne rezumăm într-un
cuvînt vom zice că: cheia bolţii regimului parlamentar consistă în manifestarea liberă a ţării legale ori de cîte ori ea este
chemată, în numele şefului statului, ca să fie consultată.
Precum am declarat-o în mai multe rînduri, situaţia ţării o considerăm de prea gravă ca să ne preocupăm numai
de interesele de partid.
Ne grăbim deci a recunoaşte că, din toate alegerile efectuate în această perioadă de 14 ani, cea dentîi alegere,
din 1866, urmată îndată după votarea Constituţiunii, a fost aceea a cărei sinceritate e mai puţin bănuită.
Şi cu cîtă recunoştinţă. ţara nu-şi aduce aminte de binefăcătoarea intervenire a şefului statului, prin o scrisoare
deschisă către primul său ministru, prin care arăta Înalta Sa Domnească voinţă ca ţara să se manifeste în libertate la
alegeri.
Preşedintele Constituantei a stabilit cu drept cuvînt ca principiu, şi astăzi, după o tristă esperienţă, o putem
afirma cu mai multă tărie, că dacă regimul constituţional e menit de-a întări tronul şi de-a garanta prosperitatea ţării,
orice violenţă ce se comite în contra acelui regim se comite în paguba prestigiului tronului şi totodată în paguba
prosperităţii ţării.
Putem deci afirma că dacă alegerile ce s-au urmat după cele de la 1866 ar fi fost puse şi ele toate sub
patronagiul şi controlul şefului statului situaţiunea noastră ar fi cu totul alta decît cea de astăzi.
Din nenorocire nu mai departe decît alegerile de la 1867 au fost cea dentîi desfidere dată regimului
constituţional, iar consecuenţa imediată şi vădită a epocei reteveiului şi a influenţei morale a fost că, în proporţia în care
s-au violat garanţiile constituţionale şi s-au pus la discreţia nesaţiului ambiţiilor, în acelaşi raport s-a compromis şi
starea economică prin concesia Strusberg şi prin cheltuiele[le] nesocotite ale anilor 1867 şi 1868. Precum o zidire la care se simte vreo deteriorare, daca nu vine arhitectul să oprească ruina prin măsuri luate din
capul locului, se deteriorează, în proporţii din zi în zi mai mari, astfel şi regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi
mai mult, încît miniştrii au ajuns astăzi în poziţia de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de
sus.
Nu credem că se poate descrie în cuvinte mai elocuente starea de slăbiciune a alegătorului pus faţă în faţă cu
maşina guvernamentală decum s-a făcut aceasta deja prin proclamaţiunile de la Mazar Paşa.
În adevăr, din capul locului o mare parte din alegătorii noştri, unii lipsiţi de indispensabila educaţie politică,
alţii zdruncinaţi în interesele lor prin mărimea impozitelor, alţii în fine cu interesele agronomice cele mai vitale la
discreţia guvernului şi adeseori la discreţia adversarilor lor, lipsiţi apoi de o justiţie care, amovibilă fiind, e departe de-a
prezenta garanţiile unei puteri judecătoreşti de sine stătătoare, corolar indispensabil al regimului constituţional,
alegătorii, corpuri-corpuri, sînt supuşi arbitrariului de partid.
Daca vom adăogi pe lîngă aceste inconveniente şi pe lîngă masa de funcţionari de care dispunea deja pînă acum
guvernul şi pe cei creaţi în anii din urmă prin concentrarea în mînile sale a impozitului băuturilor, a monopolului
tutunurilor, a administraţiei drumurilor de fier, fără, a mai face amintire de favorule ce pune la dispoziţiunea prozeliţilor
săi (precum arenzi, vânzări de proprietăţi şi întreprinderi operate pe o a cinchea parte a teritoriului statului), daca vom
adăoga, pe lîngă toate acestea, manipularea fără control, augmentabilitatea discreţionară şi neconştiincioasă a unui
buget a cărui cheltuieli sporesc în realitate, a cărui venituri se îmflă fără realitate, atunci nu mai rămîne nici umbră de
îndoială că un regim constituţional aplicat în asemenea condiţii e o iluzie şi nimic decît o iluzie, o înşelăciune, o păzire
a formelor curat esterioare, o ficţiune făcută după regula iudaică de-a păstra aparenţele şi a compromite cuprinsul, de-a
păzi litera, de-a nimici spiritul Constituţiei.
E drept că înşelătorii se înşeală şi ei la rîndul lor; se înşală miniştrii lipsiţi de orice forţă morală, căci în zadar se
fălesc cu acele majorităţi din Cameră, cari în realitate nu sînt decît propriile lor creaţiuni, căci — mai presus de ele —
simţul public indignat se deşteaptă, conştiinţa cetăţeanului subjugat la alegeri se revoltă, nemulţumirile şi agitaţiunile
cresc din zi în zi. Şi astfel guvernele, îmbătate de un triumf mincinos, se izolează de naţiune; un larg deşert se formează
între puterile pozitive şi neliniştite din stat şi între acea negaţiune a adevărului, între acea reprezentaţiune de teatru care
se petrece în guvern. De vreme ce acele corpuri cari sînt la mijloc între mase şi Coroană au devenit o ficţiune, e ca şi
cînd ele n-ar exista ... tronul însuşi e din ce în ce mai izolat.
Între Coroană şi popor nu mai e raportul dintre voinţa legitimă şi aspiraţiuni legitime, căci toate organele
mediatoare sînt false. Parlamentul o creaţie a ministrului ; voinţa alegătorului scoasă prin presiuni morale, promisii,
decrete de înaintări şi puneri în funcţiuni numai e decît o voinţă stoarsă în momente de nevoie şi formulată după voinţa
ministrului, deci asemenea o creaţie a lui : în fine şcoala generală de corupţiune preface armata de funcţionari, în loc de servitori ai legii, în armată de complici iresponsabili ai unor şefi necontrolabili, se-nţelege de cătră propriile lor creaturi.
E evident dar că tot ce e între ţară şi tron devine o ficţiune, o iluzie ministerială. Acea parte de voinţă din fiece
individ destinată pentru controlul afacerilor statului şi a interesului general e apucată de mîna funcţionarului
administrativ, de decretele de numire, de făgăduinţi amăgitoare, de distincţii nemeritate, de tot ce dispune puterea
statului şi e stoarsă şi restoarsă pînă primeşte forma ce-o voieşte ministrul. Un sistem întreg de viciare a espresiei
acestei voinţe s-au inventat şi se aplică cu o rară virtuozitate în România, încît, atît pe cît sentimentul de stat se mai
poate manifesta, el apucă adeseori drumuri neprescrise de legi.
Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-şi dă, seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de
lucruri.
În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor. Sînt deosebite
numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele
ce se petrec zilnic.
Şi această indignare nu e decît prea justificată. Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunţă numele
obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignate cată să simţă cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai
instincte reale, jucînd pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării.
 Nimeni nu întreabă dacă-şi ţin făgăduinţele ce le-au făcut înainte de-a fi aleşi; nimeni nu întreabă pe ce cale a
fost cu putinţă ca asemenea oameni să iasă la suprafaţă, nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a
României, fără legături cu pămîntul şi cu neamul ţării, fără identitate de interese cu clasele productive şi pozitive ale ei,
a putut să devină elementul domnitor în România. 

V
 Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizaţiei noastre de azi, cum ca consistă curat în păzirea
formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real. S-ar putea zice că aluatul din care se frămîntă
guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără avere, ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai
condeiului din cari mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele
instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor
civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întîmplătoare e
România şi care, repetînd fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce
e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al
literaţilor lucrativi de mîna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sînt cultură naţională sau civilizaţie adevărată.
N-are cineva într-adevăr decît să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi — esceptăm pe
cele de matematică — să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte
discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni nu-şi întrebuinţează mintea la
nimic alta decît la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.
Daca activitatea lor s-ar mărgini numai la aceasta ţara ar sămăna numai a casă de nebuni, dar fiindcă miile
aceste de vorbe nu sînt resimţite, nu au trecut în suc şi sînge, nu au avut nici o influenţă educativă asupra lor, ele acoper
cu zgomotul lor de moară de palavre o înjosire şi versatilitate de caracter nemaipomenită decît în timpii cei mai răi a
Împărăţiei bizantine.
Ceea ce-i mai frumos e că se prefac a nu te înţelege.
În zadar le-am spune „Nu există libertate a alegerilor” şi le-am dovedi-o cu acte. „Luaţi”, le-am zice, „listele
electorale, ştergeţi pe funcţionari, pe arendaşii statului şi pe rudele acestora, pe datornicii statului şi pe rudele acestora,
adecă ştergeţi pe toţi a căror conştiinţă o puteţi stoarce prin tiranie de partid şi nu vă rămîne decît o mică minoritate”.
Din aceste mici minorităţi se compune opoziţia şi ea reprezintă partea neatîrnată a ţării.
Ei totuşi vor răspunde: „Naţiunea e cu noi, noi sîntem naţiunea”.
„Mai luaţi colegiul al patrulea şi ştergeţi — afară de minime şi estrem de rare escepţii — toate numele
deputaţilor aleşi de-a dreptul prin influenţă guvernamentală, ştergeţi dintr-al treilea în acelaşi chip, dintr-al doilea tot
astfel şi vedeţi că partea neatinsă de sistemul de corupţie al guvernelor e estrem de mică”. Cu bugetul în mînă, mai ales
cînd este augmentabil în infinit, ţii majoritatea în mînă si sistemul constituţional, sistemul controlului se reduce la o
iluzie copilărească.
E prea adevărat că această conştiinţă individuală, maltratată în toate chipurile şi supusă unei sistematice
corupţiuni face reacţie, tresare mai cu putere cînd îi pui cestiunea de moarte şi de viaţă. Astfel cu articolul 44 al
Tractatului de Berlin, care nu era numai o cestiune de încetăţenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu
neutru, colonizabil cu toate semninţiile.
Nu putem tăgădui că ţara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe
deplin teritoriul nostru.
Ei bine, cu tot cutremurul, listele falsificate ale alegătorilor au făcut cu putinţă ca opoziţia să n-aibă majoritatea
absolută în Adunări, deşi această opoziţie nu era esclusivă, căci cuprindea conservatori, fracţionişti, liberali moderaţi,
grupul „Binelui public”, ba pînă şi ... Centru: adică stîlpii ţării, precum zicea pe atunci „Presa”.
Şi daca relevăm acestea faţă cu adversari de sistem şi adversari de ocazie ne răspund că majoritatea formală de
care se bucură în urma libertăţii presiunilor, nu a libertăţii alegerilor, oricît de viciat ar fi prestigiul ei prin procederile
de partid, este în mod esclusiv naţia. O naţie curioasă în multe priviri.
Tot sistemul acesta este atît de vicios încît din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde
nimicirea existenţei naţionale e evidentă pînă în cele mai mici amănunte, e în stare să zguduie opinia publică şi încă nici
atunci cu destul folos. Cînd vedem deci că partizile devin un stat în stat, că totul atîrnă de la ele iar statul adevărat, acel
al claselor pozitive, nu e decît o masă impozabilă şi exploatabilă, atunci întrebăm daca nu e o superinfluenţă de
cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sînt convinşi şi
guvernamentalii în acelaş grad în care sîntem convinşi noi, cu singura deosebire că noi le spunem pe faţă, nefiind nici în
interesul nici în maniera noastră de-a le ascunde, pe cînd, din contra, interesul de căpetenie al adversarilor a fost pururea
şi trebuie să fie de-a ascunde aceste adevăruri şi de-a ameţi lumea cu fraze sforăietoare despre o libertate în alegeri cari
nu există decît atunci cel mult cînd Coroana o asigură prin propria ei voinţă.
Cît despre aluatul protoplasmatic care formează la noi un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi poporului,
avem puţine de adaos. Trăind din politică şi prin politică şi neavînd nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi cîştiga existenţa, el e capabil de a falsifica totul, şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare, şi idei
economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi
ambiţios îmbrăcînd toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice (cu capital de palavre),
deputaţi, administratori, membri la primărie, soldaţi (care au luat Griviţa cu gura), actori, totul în fine.
Nimeni nu se va mira daca-i vom spune că în ţara noastră se află advocaţi profesori de teologie, advocaţi
revizori de şcoale şi nu ne-am mira dacă s-ar constitui şi în Sinod, pentru a canoniza, adică a trece în rîndul sfinţilor,
dacă nu pe altcineva, cel puţin pe marele mucenic Warszawsky de pildă.
Şi aceasta să fie naţia, naţia noastră modestă, iubitoare de adevăr şi cu minte?
Aşadar, cînd un advocat se face soldat, cu scopul anumit de a se ilustra, cînd un altul se face prezident de
republică — fie chiar numai ploieşteană—, cînd un al treilea joacă pe arheologul, un al patrulea e ales în Academie ca
filolog, deşi n-a dovedit printr-un singur şir scris că e specialist în aceasta, cînd vedem toate astea ne vom convinge cu
durere că golul reformelor trebuie să fie cumplit de mare daca trebuie pentru el atît de mulţi comentatori înaintea
forului, ba cu mai multă decepţiune încă ne vom convinge că această imensă sumă de aluat protoplasmatic are, la
dreptul vorbind, rolul de a încurca şi întuneca înţelesul legilor, căci vedem că adevăraţi jurisconsulţi ex professo joacă
un rol secundar între ei.
Iată dar o nouă clasă dominantă în România, care se distinge prin absoluta ei improductivitate.
Ţăranul, mare sau mic, căci ţărani sînt şi proprietarii mari şi cei mici, pune un fir de grîu în ogor şi scoate zece,
deci el înzeceşte valoarea obiectului ce i s-a dat în mînă spre muncă.
Meseriaşul ia o bucată de lemn, de piele, de metal, o supune muncii sale şi scoate obiecte cari au o înzecită,
adesea o însutită valoare de cea care o aveau înainte.
Negustorul caută, din mii de pieţe existente, pe aceea unde productele naţionale se pot desface mai cu folos, din
miile de preţuri relative el caută preţul absolut al obiectului într-un moment dat. Deci şi el augumentează — nu
totdeauna fără pericol pentru alte clase — valoarea producţiunii naţionale.
Vedem că activitatea tuturor claselor pozitive ale societăţii consistă în a augumenta prin munca lor valoarea
producţiunii naţionale, în a o înzeci, a o însuti chiar.
Este aceasta misiunea proletariatului de încurcători de legi, a proletariatului cenuşarilor?
 
Din contra. Averi descurcate le încurcă, stări de drept sigurele primejduiesc, introduc dezordinea şi turburarea
în toate clasele.
Se poate întemeia un stat serios, o organizaţie serioasă pe această clasă de oameni fără soliditate, fără ştiinţă,
fără avere, al căror instrument de muncă e o inteligenţă sofistizată, a căror ştiinţă n-ajunge nici măcar în corectitudinea
gramaticală a frazei? Desigur că nu.
Poate că şi ci se pot întrebuinţa în vrun mod practic, dar nu pentru a domina statul, nu pentru a vîna rolul de
organizatori. O populaţie flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituţiilor, nu poate reprezenta sentimentul
înrădăcinat al ideei statului, al armoniei şi solidarităţii intereselor naţionale.
E prea adevărat că ideile noastre sînt adeseori escamotate şi anticipate de către aceşti adversari generis nullius
şi că, pentru a se putea gera ei în adevăraţi proprietari ai ideilor noastre, ne taxează de reacţionari cu instincte
medievale, adică ne numesc scară la Dumnezeu şi pod peste mare. Toate acestea le fac pe cuvîntul că ne numim
„conservatori” şi pentru că în cărţi şi în gazete din Franţa şi Germania între conservatorii de acolo există, din cauza unei
vechi civilizaţii, o seamă de reprezentanţi ai culturelor şi formelor trecutului.
Cuvintele „conservator” şi „liberal” au însă la noi cu totul alt înţeles, şi, faţă cu raţionalismul frazelor, gol,
insipid, inexact al aşa-numiţilor liberali, noi reprezentăm realismul naturii înnăscute a statului şi pretindem că formele
introduse să nu rămînă forme goale, coji pentru a se juca partizile cu ele, ci să aibă cuprins real. Voim a conserva
libertăţi şi instituţiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sinceră faţă cu un curent care le discreditează prin abuz şi
prin ducerea la absord.

